14 august 2013

Știam că așa va fi

Când m-am băgat în asta știam că așa va fi, dar am riscat și am eșuat din nou. Mă simt așa pierdută, nu cred că voi mai rezista prea mult. Cel mai rău este că simt că nimic nu mă ajută. Pierdută parcă într-un loc pustiu, nu găsesc nimic de care să mă agăț, nu găsec pe cineva căruia să-i spun „Ajută-mă”....Fiecare e prins cu treburile personale, iar pe mine mă sperie starea mea de o săptămână. Când credeam că-s fericită mi-am dat seama că de fapt sunt mai neferictă ca niciodată, că nu mă simt bine și că toți sunt plecați....Așa că de azi voi părăsi pentru o perioadă blogul, facebook-ul îl voi dezactiva, telefonul...De azi și pe această cale anunț că nu vreau să mai comunic cu nimeni, exceptând cele două persoane: fratele și mama. Nu știu cât va dura perioada de revenire, de refacere, dar până atunci nu vreau să știu nimic de nimeni, nu vreau să ies, să vorbesc și nu mă interesează nimic....:) E doar o perioadă urâtă și neînțeleasă de mine, dar voi fi bine....

DECI: nu Tel, FB, MESS.....Pe curând!!!!


13 august 2013

Omul cu mască

În spatele chipului tău se ascunde ceva. Nici tu nu ai idee ce, dar totuși ai o mască la care apelezi din când în când. Ai o mască pentru că, vrei să fii perfect pentru prietenii tăi sau doar pentru a te simți bine. Nu te poți adapta oricărei situații, iar atunci vrei să fii altcineva pentru a reuși. 
Ești uneori străin pentru tine și mereu străin pentru cei din jurul tău, ești departe de ei, dar mai departe ești de tine. Să facem un mic exercițiu. Te îndrepți spre serviciu, ești grăbit, ai cafeaua în mână și brusc zărești o persoană în fața ta, care merge cu atâta lejeritate. Primul lucru care-ți trece prin minte este „ce bine să n-ai stres de muncă”, apoi urmează multe altele. Ajungi la serviciu și acea persoană își face prezența, mai exact devine colegul/a ta. Interacționați și astfel vă cunoașteți mai bine. Realizezi că vezi alt om diferit de acela ce mergea lejer pe stradă. Omul mereu va afișa o mască semenilor săi. Unii o vor percepe greșit, alții o vor accepta cu plăcere. De fapt, atât eu, cât și tu avem o mască. Sub zâmbetul ce-l ai zilnic se ascund o mulțime de lucruri triste, sub ochii tăi de-o culoare impresionantă stau lacrimi gata să curgă, sub încercările de a sta calm se află nervi și dorința de a evada. Cu siguranță, ai trăit o zi în care ai vrut să fii altcineva, să vezi lumea prin și cu alți ochi. N-aș putea spune că-i bine sau rău, dar cred că cel mai indicat ar fi să rămânem noi așa cum suntem, să ne acceptăm pe noi înșine, să nu ne dorim să devenim altcineva pentru că oricine ai vrea să fii, nu te vei simți mai  bine ca atunci când ești tu. Tu -  trebuie să fii cu oamenii din jurul tău, cu prietenii tăi, cu șeful tău,cu profesorul tău, cu oricine, pentru că oamenii simt și atunci vor crede că sunt  înșelați, că de fapt Tu nu ești Tu. Ai o mască și o folososești pentru a obține simpatia cuiva, prietenia cuiva etc. Omul și masca lui, uneori de ajutor, alteori dezastru!
“ Dar, să nu vă temeți de ei. Căci nu este nimic ascuns care nu va fi descoperit și nimic tăinuit care nu va fi cunoscut.” (Matei 10)

...Old love...

M-am întors la iubirea mea veche deoarece, tot ce aud azi și văd mă irită. Îmi amintesc cum a început, dar mai mult cum s-a sfârșit. Mult timp am rămas prinsă acolo, încercând să fiu ceva din tot ce-mi oferea vechea mea iubire. Și acum mă gândesc cu atâta patimă la ea, la ziua în care am întâlnit-o, dar mai ales la impactul produs. Nu-mi spune că tu nu-ți amintești de iubirile vechi pentru că nu te voi crede. Cu cât drag, cu câtă ardoare m-am dăruit acelei iubiri. Îmi pusesem toată familia în cap, dar nu numai. Cred că am fost o pacoste pentru vechile iubirii și nu spun că pentru actualele sau viitoarele voi fi altceva. Îmi place să fiu pacoste în viața lor, să le văd cum din răsputeri vor să mă schimbe  și chiar reușesc doar că într-o altă dmensiune a timpului. Reușesc să mă schimbe, să mă învețe exact în momentul în care se termină, momentul acela în care iubirea se consumă. Să vă spun despre iubirea mea veche...Umanistul italian, Giovanni Boccaccio mi-a luat mințile la sfârșitul clasei a X-a. Ce timpuri! Întâmplător am dat azi peste lista de cărți citite și țin să menționez că nu e deloc mică. În liceu îmi notam fiecare carte și tot ce-mi plăcea din ea, iar acum m-a picat în mână acea listă. Momentul în care G.B și-a făcut apariția în viața mea nu a fost unul special, dar când a plecat acel moment a devenit special. Special pentru că, am reușit să termin în trei zile o carte considerată pe atunci imensă, am trecut dintr-o sferă în alta a acțiunii, cunoscând o mulțime de tipuri de oameni, am văzut și înțeles într-un fel anume acele pagini. Mă întreb dacă acum aș percepe diferit tot ceea ce am înțeles atunci. Îmi amintesc că ridicolul nu lipsea din acele rânduri. Trebuie să-mi regăsesc vechea iubire. Și nu vreau filmul, vreau cartea....Trebuie să-mi reamintesc fiecare felie din viețile preoților, călugărilor, micilor burghezi...Mmm, dacă mă gândesc mai bine aceasta este una dintre vechile mele iubirii, dar unica pe care vreau să mi-o reamintesc. Mai vreau iubiri din astea, sunt singurele iubiri care te ajută cu adevărat, doar că inevitabil într-o zi sau două(depinde) devin vechi...

Întrebări + răspunsuri = TIMP

Departe de tot, departe de mine am descoperit că timpul are o singură direcție. El nu se mai întoarce și duce cu el evenimentele din universul nostru. Ieri - un copil ce avea în grijă o păpușă sau o mașinuță, iar azi ești un om în toată regula. Ieri te supărai pe oamenii ce ți-au dat viață pentru că nu te lăsau să petreci mai mult timp jucându-te cu prietenii tăi, iar azi ești trist pentru că îi vezi atât de rar sau chiar deloc. Uneori, îmi simt timpul ca atunci când aveam impresia că nu am aer suficient. Nu de puține ori mă confrunt cu acel sentiment de inutilitate și insuficiență. Nu-mi ajunge timpul, nu-mi ajunge un lucru, nu-mi ajung prietenii...Atât de insuficient și valoros e timpul. Și atât de târziu am realizat cât de important, cât de prețios este timpul.  Ce om ciudat cu vise mărețe sunt! Ți se întâmplă să vrei să povestești cuiva despre tine și timp, să-i spui cât de mult te-a schimbat, nu te-a lăsat să accepți bine o schimbare pentru că mereu venea o alta?  Cineva mă întreba cândva ce aș face dacă timpul ar putea fi dat înapoi, ce drum aș schimba, ce direcție aș șterge și ce oameni aș iubi? Această întrebare a venit într-un moment nepotrivit, în acel moment în care existau părinții mei permanent lângă mine, existau acolo și avea cine să mă ajute, să mă certe, motiv pentru care nu mi-a dat de gândit...
Ei, azi simt că e momentul să-mi raspund mie la anumite întrebări și voi începe cu cea referitoare la timp. Așadar, timpule dragă, dacă ar fi cale de întoarcere aș vrea să-mi schimb următoarele : să-mi petrec mai mult timp cu familia mea și să le acord mult, mult mai multă atenție, să insist asupra sănătății tatălui meu, să profit de fiecare moment din viața mea și indiferent de gradul de dificultate să nu clachez, din contră să învăț, să iau totul ca o experiență. Iar, dacă e deja foarte mult, atunci aș vrea doar un singur lucru: să-l mai văd o singură dată pe omul ce mi-a dat viață, să-i stau pe picior așa cum obișnuiam și să-i mărturisesc că sfaturile ce mi le-a dat s-au transformat într-o carte pe care o recitesc de atâtea ori când am nevoie de un prieten și de un ajutor. Dar, timpul trece....Unii rezistă presiunilor atât interioare, cât și exterioare, alții nu. O altă întrebare la care nu-mi pot răspunde este „cum ar fi fost viața mea acum alături de  tatăl meu?”
Nu știu, nici măcar nu-mi pot imagina, nici prietenii mei cei mai buni n-au știut ce să-mi răspundă, dar mă bazez pe timpul ireversibil, ce într-o zi sper să-mi ofere răspuns la toate nelămuririle mele. Căci, nimic nu e mai plăcut decât să fii împăcat cu propriul suflet, să te înțelegi pe tine....Atât de important este și să iubești fiecare felie din viață la timpul potrivit, căci fiecare, chiar fiecare clipă are farmecul ei!

9 august 2013

Bântuită de întrebări

Aruncă-te puțin în trecut și vei vedea că sutele de întrebări nu ți-au dat pace, ci doar s-au liniștit pentru o clipă. Dar, și clipele astea ce par a fi liniștite ți le tulbură cineva. Nu-i pasă de trecutul tău și nu vrea să te ajute, vrea doar să fie fericit/ă. Analizând pentru câteva secunde, în această dimineață am realizat că de fapt m-am amăgit singură, crezând că oamenii ce i-am cunoscut m-au ajutat sau mă ajută. Nu, nu mă ajută, din contră mă trimit într-o lume bântuită de întrebări, întrebări la care nu găsești răspunsul așa repede, întrebări la care ai refuzat să le mai cauți răspunsul. E urâtă lumea asta a întrebărilor fără răspuns.
Poate aș putea avea răbdare, dar din păcate răbdarea nu mă caracterizează și asta pentru că atunci când am apelat la ea lucrurile nu au avut tocmai finalitatea dorită. Și mă întreb cum de oamenii care spun că ne iubesc ne pot face un asemenea rău, trimițându-ne într-o lume așa urâtă și tristă?

7 august 2013

Rătăcită în viața mea

Ce-i mai rău decât să te simți rătăcit în propria viață? Să te simți format din două trupuri: unul care caută să se întregească, găsindu-și sufletul, iar altul care privește ca un neputincios la ceea ce i se întâmplă...
Uneori te simți așa puternic, că ai putea străbate țări întregi doar tu, iar alteori te simți ca și cum ai fi criminalul propriei persoane. Alergi pe o stradă pierdută, unde doar plouă și tună. Când crezi că răsare soarele, atunci apare furtuna. Și stiu că în viață nu e totul roz, dar în viața mea parcă totul e din ce în ce mai negru. Mai aud și eu că după rău urmează și bine, dar în viața mea când își va face apariția? Nu știu de ce momentele astea mă fac să pierd ceea  ce am mai prețios, și anume  încrederea în mine. Mă simt atât de pierdută și simt că în curând voi fi și mai pierdută. Sunt rătăcită în viața mea și asta doare mai tare decât aș fi crezut. Dar, ce nu pot să înțeleg este de ce vine acum rătăcirea, când am atâtea de făcut? În fiecare zi mă simt mai rău, mai tristă, mai rătăcită...Cred că este târziu să îmi revin....Cred că atâta cât voi avea timp în astă viață voi fi o rătăcită în propria viață....

3 august 2013

Ce-i frumos nu-i pentru mine.....

Când crezi că ești fericit atunci de duci dracu....Se distrug acele momente pe care le credeai bune. Și  nu degeaba am spus oamenilor ce mă iubesc că fericirea nu e pentru mine. Și nu m-am înșelat....Ce-i prea mult strică, ce este fericire nu-i pentru mine....dar, ce-i pentru mine?

2 august 2013

A deveni o persoană

Ce-ți trece prin minte când auzi „ A deveni o persoană” sau vezi o carte cu  acest titlu? Personal, m-am gândit la anumite sfaturi cu ajutorul căroara să-ți individualizezi personalitatea. Citind din cartea cu acest titlu am ajuns la o altă concluzie. Deși, nu am fost pasionată de psihologie sau chestii psihologice, cartea m-a prins serios. Cum și de ce? Pe de-o parte, lucrurile necunoscute, conceptele despre care aveam doar idei vagi, părerile împărtășite sunt doar câteva din noțiunile ce m-au împins să dau pagina într-una. Pe de altă parte, aceasta este scrisă din perspectiva unui psihoterapeut, Carl Rogers. Iar, dacă până la paragraful în care se explică relația psiholog-client, aveam un punct de vedere mai puțin bun, acum m-am lămurit. De fapt, punctul meu de vedere nu era mai puțin bun, ci doar mi-l formasem în urma zvonurilor și-l fructificasem cu păreri personale. Evident că înainte de a intra în cuprinsul cărții a trebuit să dau o căutare și pentru autor, deși, în cuprins se spun suficient de multe. Carl Rogers este unul dintre cei mai  importanți psihologi ai sec XX. Etapele prin care a trecut Rogers sunt într-o oarecare măsură obișnuite. Provine dintr-o familie numeroasă, în cadrul căreia și-a format anumite principii destul de riguroase, chiar el mărturisind că educația ce ia fost dată a fost bună, dar mult prea strictă, din cauza căreia  nu avea viață socială. Era un copil singuratic, nu avea prieteni, însă asta nu a reprezentat o piedică în a-și face prieteni mai apoi.  Cartea lui Rogers are teorii foarte elaborate, unele putând fi înțelese de prima dată, altele nu. De pildă, se vorbește despre procesul devenirii ca persoană,  în care te îndepărtezi de îndeplinirea așteptărilor altora, despre acceptarea  propriei persoane, despre încrederea în propriile forțe, dar și despre înțelegerea celor de lângă noi fără a-i judeca. Se scoate în evidență și rolul relației terapeutice în procesul schimbării personalității. Există  aspecte ce mi-au atras atenția în mod special. Printre acestea se numără ipotezele ce pot ghida comportamentul unei persoane în momentul în care leagă relații cu cei din jur (studenți, colegi, profesori etc). Voi prezenta într-un mod succint câteva dintre acestea:
1. Pot să fiu într-un anumit mod pe care celălalt îl va percepe ca fiind demn de încredere sau consecvent într-un anumit sens profund? A fi demn de încredere nu-ți cere să fii consecvent în mod rigid, ci real în mod consecvent.
2. Îmi pot da voie să trăiesc atitudini pozitive față de cealaltă persoană?  Este ușor de constatat că există persoane cărora le este teamă de a împărtăși sentimente. Ne temem că dacă dăm voie să trăim  aceste  sentimente pozitiv față de un altul, ele s-ar putea transforma într-o capcană. 
3. Pot fi suficient de puternic ca persoană pentru a putea fi delimitat de cealaltă persoană? 
4. Pot să-l primesc pe celălalt așa cum este? Pot comunica această atitudine?
5. Îl pot elibera pe celălalt de amenințarea evaluării exterioare?  etc.
Analiza mea s-a oprit asupra punctului 2. Teama de a împărtăși sentimentele pozitive unei alte persoane. Am făcut comparații și am evaluat anumite aspecte, formându-mi în acest timp o părere. Mergând la un alt capitol C. Rogers expune discuția sau mai bine spus ședințele de terapie cu un client. Aceste ședințe în număr destul de mare, subliniază o chestiune, pe care eu o văd foarte importantă, și anume că nouă nu ne este frică de ceea ce o să se întâmple cu sentimentele împărtășite, că propriile noastre sentimente ne pot trage într-o capcană, ci ne este teamă de noi, de reacțiile noastre. Pentru că, de fapt trăind sentimente noi, începem să descoperim părți necunoscute la propria persoană. Vorbind drept, în viață sunt „n” motive ce nu ne dau voie să trăim liber anumite sentimente -motive din trecut, din prezent, motive ce țin de situația socială. Rogers prezintă diferite experiențe ale clienților lui și chiar ale lui,  într-o manieră suficient de clară pentru orice categorie de cititor.
În încheiere vreau să menționez un lucru pe care C. Rogers îl subliniază în nenumărate rânduri, și anume: ca psihoterapeut este suficient și necesar să deții 3 calității (congruența-autenticitate, sinceritate; empatie-capacitatea de a simți ceea ce simte clientul, respect), însă acestea nu sunt valabile doar în relația psihoterapeut -client, ci și în relația cu noi înșine și cu cei din jurul nostru. 

1 august 2013

Peronul sufletului meu

Plin de apă, zăcea într-o gară pustie un om al cărui suflet era distrus. Nimic nu se compara cu acea durere. Nici măcar cu durerea piciorului zdrobit. Stând în acea gară goală și urâtă, se gândea continuu la el, la sufletul lui și la pansamentul ce i s-ar potrivi. Trenul avea întârziere. Pe peron deja se strângeau oameni mai mult sau mai puțin obișnuiți. Oameni ce păreau obosiți de tot ce se petrecea în jurul lor. La un moment dat, omul își ridică privirea și zărește în fața lui un cățel. Schițează un zâmbet și se îndreaptă spre el. De fapt acel câine nu era unul al străzii. În câteva secunde lângă ei își face apariția o femeie. Chipul palid, ochii albaștrii și buzele aproape invizibile l-au indus pe om în eroare. Totul i se părea straniu, o gară goală, un om trist, totul se mișca cu o putere de neînțeles. Culmea ironiei cei doi așteptau trenuri dieferite, însă asta nu i-a împiedicat să poarte o conversație ce avea să existe ani de zile.  Privindu-se în ochi reciproc, cei doi păreau rușinați și în același timp curioși și prinși de emoție ca doi adolescenți. Durerea trupească și sufletească dispăru într-o clipă. Încercând să-și găsească, cuvintele cei doi se bâlbâiau iar, deodată începură a se amuza. După minute bune de stat împreună pe acel peron, sosește momentul plecării, poate cel mai greu moment. În tren bărbatul avea timp să reflecteze asupra acestei schimbări radicale produse în doar câteva minute.
Se confrunta pentru prima dată cu sentimente pe care nu le înțelegea, sentimente ce-l determinau să uite de durere și de toate chinurile trecute. Și, cum asta? Cum e posibil ca viața ta să se schimbe în cinci minute? Cum poate face un om minuni doar zâmbind? Întrebări peste întrebări, gânduri peste gânduri, dar cel mai important era că viața lui căpăta sens. Ațipește pentru câteva minute. Apoi, cu un zâmbet pe care nu credea că mai e capabil să-l afișeze se reapucă de cartea pe care o citea. Nu mai avea decât un sfert de citit din acea carte. Drumul era lung și  avea timp pentru a înțelege lucrurile ce-l frământau. După 12h de mers cu trenul, timp suficient pentru carte și gândit, coboară din tren, privește înapoi și zărește acel chip de pe peron. Cei doi zâmbesc, iar femeia îi spune „Mereu va exista și un peron al sufletului meu” iar,  bărbatul o cuprinde în brațe, șoptindu-i „fiecare om are o poveste proprie, fiecare om este o carte pentru cel de lângă el, însă există și cărți ce n-ai vrea să se mai termine...”