2015 bate la ușă!

Un An Nou Excelent!

Vă mulțumesc pentru încrederea acordată și vă promit un an plin cu povești frumoase!

Crăciun de poveste!

Povestea oricui poate începe în seara de Ajun. Dragilor, vă doresc cât mai multă iubire, sănătate și fericire. Vă doresc mulți bani și tot ce este mai bun. Viața este un șir de întâmplări. Cu bune și rele, noi trebuie să facem față și celor mai dure încercări, pentru că noi suntem puternici. 

Nu vă uitați cu regret la trecut, ci priviți cu încredere spre viitor. Nu uitați să trăiți clipa ca și cum ar fi ultima, să zâmbiți chiar de vă doare sufletul, să fiți dulci la vorbă chiar și cu cei mai aprigi dușmani. De asemenea, nu omiteți să vă distrați. Crăciunul este pentru mine o sărbătoare magică. De fapt, Sărbătorile de Iarnă au o semnificație anume. Nu știu, dar sunt atât de fericită! Am plâns, am muncit mult, dar am avut și câștiguri. Am avut un an bun și plec la drum în anul ce vine, cu speranța că voi avea mai mult succes, dar mai ales sănătate și puterea de a depăși tot ceea ce mă așteaptă. Nu uitați, gândiți pozitiv și veți fi precum un magnet ce atrage doar lucruri bune. Zâmbiți, cântați, mâncați și transformați Crăciunul într-unul de poveste.

Vă doresc un Crăciun încărcat de cântec, culoare și magie!

O viață ca o frunză

Foto: Ebru Germane Sursa: www.500px.com

Zilele trecute mi-am făcut timp să-mi termin una dintre cărțile ce le citesc. Ce-i drept, pasiunile mele s-au diversificat, iar ariile abordate devin din ce în ce mai extinse. În fine, mereu am spus despre cărți că-s experiențe nedureroase și profesori excelenți. Sunt sigură că nu m-am înșelat, pentru că din cărți am învățat despre negociere, despre management și tot în cărți am cunoscut experiențe de viață.

De mică am fost obișnuită ca atunci când citesc o carte să încerc a mă pune în pielea personajelor. Îmi iese și nu prea, pentru că uneori ajung să mă comport sau să  mă îndrăgostesc de ele. Rămân totuși la părerea că din cărți ai multe de învățat.

Și tot în cartea ce o răsfoiam fără oprire, am dat peste pasajul care m-a impresionat: „o viață este precum o frunză. Bucură-te la momentul potrivit, căci în acest caz târziu înseamnă prea târziu”.

Da,ies la vot!

Sunt sătulă de campaniile politice de pe stradă, de pe facebook, de oriunde. Nu contest nimic din ceea ce se face, dar uleiul sau cizmele ce se oferă în prag de alegeri reprezintă un gest al mitocăniei. Ies la vot, pentru că trăiesc într-o ţară liberă, pentru că nu vreau să las pe altcineva să decidă în locul meu şi pentru că nu-l doresc nici pe Iohannis, nici pe Ponta. Nu mă interesează cine din ce partid face parte, şi nu îmi voi încălca principiile doar pentru a fi ca toată lumea. 

Nu vreau nici România lucrului bine făcut şi nici o Românie unită. De fapt, dorinţă ar exista, dar nu mă amăgesc, ştiind că după numirea unuia dintre candidaţi, nu va exista nici una dintre aşa-zisele Românii. Ies la vot, pentru că nu vreau să se folosească alţii de dreptul meu. Nu cred nici în Ponta, nici în Iohannis. Mă sperie România de mâine. Nu intenţionez să rămân într-o ţară în care nu am viitor. Nu intenţionez să le ofer copiilor mei un sistem în care se construiesc mai multe biserici decât spitale, un sistem de învățământ care este învechit și din păcate nu aduce nimic nou, un sistem în care politica decide cine va fi preot la o biserică, un sistem în care nu mai există principii și valori. Nu îmi doresc așa ceva!

Politica nu m-a pasionat nici măcar o singură dată. Am senzația că politicienii sunt niște mașini sedate, dar dacă le pui baterii funcționează mult, prost și fără rost. Ies la vot, pentru că țin la dreptul meu, un drept câștigat cu greu. 

Ce va aduce Ponta și Iohannis? Taxe, impozite și șomeri?

La mulți ani, iubită mamă!

Încă un an din viața ta a trecut, dar nu te întrista, pentru că mereu vei rămâne un om tânăr. Ești cel mai minunat om din toate timpurile, ești motorul vieții mele, ești tot ce am mai de preț pe această lume. Mă întreb zilnic de unde ai atâta răbdare, blândețe si bunătate. Ești atât de puternică, am impresia că nu obosești niciodată, chiar dacă ai atâtea probleme pe cap. Te sacrifici și faci eforturi mari, dar nu te plângi. Ai rămas tată și mamă pentru mine și fratele meu. Ești cea mai scumpă ființă de pe pământ, iar pentru tine aș fi în stare de orice. Te iubesc mult, mult și îți spun la mulți ani, la cei mai frumoși ani. Dacă aș putea ți-aș da din viața mea, pentru că vreau să te bucuri de noi, să fii mândră și să zâmbești în fiecare zi. 

P.S. Te iubesc mult!Atât de mult că parcă aș vrea să te vizitez din nou, dar nu o să pot ajunge. Prin urmare, îți fac un micuț cadou până la următoarea vizită. Te iubesc!

La mulți ani la a treia!

Eu sunt omul de mâine, tu ești cadoul de azi!

Mereu mi-am spus că sunt un om frumos și bogat, dar acest lucru nu mi-a împiedicat trecerea ireversibilă a anilor. Totuși, am învățat în 21 de ani că ceea ce oferi va rămâne veșnic o amintire frumoasă. Și  pentru că sunt deja un om frumos, am decis să cumpăr un cadou unui bun prieten. Până să ajungă la el, cadoul a rămas la mine. Este vorba de o bărcuță micuță, ce-mi amintește de o excursie. Eram în clasa a V-a și am luat parte la cea de-a doua excursie din viața mea. Până atunci mai vizitasem un loc tot cu școala. Și pentru că e amuzantă povestea mea, am să trec direct la subiect. Micuță de statură și vârstă fiind, am avut mereu ghinionul să trec neobservată. Așa s-a întâmplat că ajunsă la Orșova cu ai mei colegi și profesori, ne-am plimbat cu un vapor, iar apoi fiecare clasă trebuia să meargă la autocarul propriu. Evident că eu am încurcat autocarele. Nici măcar nu am sesizat că nu cunosc pe nimeni. Mă încântase prea tare Dunărea. De asemenea, nu  m-a împiedicat nimic să-mi fac prieteni, mai ales că aveam să primesc și un cadou. Fiind de fel sociabilă și prietenoasă, unul dintre băieții grupului în care aterizasem fără voie, dar și fără regret, mi-a oferit o bărcuță de culoare albă. Doar nu era să o refuz, dar parcă și azi îmi aud urechile acele cuvinte pe care copilașul mi le-a spus: „îți ofer această bărcuță  construită de bunicul meu. Tot el m-a învățat să fiu darnic”. De atunci am învățat să nu mai fiu zgârcită și să ofer orice lucru. Totuși, după ce am revenit la autocarul meu, călătoria a continuat și am ajuns la o biserică. Acolo am văzut o bătrână care cerea fie bani, fie mâncare. M-am gândit să-i dau mâncarea ce mi-o pusese mama, dar am analizat situația și am ajuns la concluzia că mai utili i-ar fi bani, așa că i-am dat toți banii mei. Nu a fost așa plăcut, având în vedere că nu mai aveam cu ce să-mi iau suveniruri. Întâmplarea a fost că în ușa bisericii am găsit aceeași sumă de bani pe care eu i-o dădusem femeii. Am spus această poveste, pentru că astăzi m-am gândit să ofer un cadou MyMan. Vizitând site-ul www.myman.ro, am tot căutat, iar la Hobby și pasiuni am descoperit o bărcuță cu pânze. 

Primul lucru de care mi-am amintit a fost excursia. Așa că am decis să achiziționez rapid această bărcuță, dar de această dată pentru mine. Cadourile MyMan m-au făcut un om bogat și frumos. Bogat, pentru că țin la toate lucrurile micuțe, dar mai ales care au o poveste în spate. Eu i-am dat un nume și i-am construit o poveste acestei bărcuțe. De ce mă fac frumoasă cadourile MyMan? Pentru că mă fac fericită, iar orice om fericit este frumos, cel mai frumos. Cât despre prietenul căruia doream să-i ofer un cadou, cu siguranță îi voi lua ceva, dar acum vreau să petrec timp cu bărcuța mea.

M-am pierdut în gânduri

De câteva zile mă tot gândesc la momente din trecutul meu. Și am ajuns la câteva concluzii. Ce se întâmplă cu legăturile de familie când decizi să pleci într-un alt oraș? Indiferent de distanță, oamenii se schimbă. Spre exemplu, plecarea tatălui meu nu doar că a adus suferință neîncetată, dar a rupt și câteva legături. Am senzația că odată cu moartea tatălui meu s-au uitat și gradele de rudenie.

Poate că decesul unui om ne face să uităm că ne curge același sânge prin vene. Nu e așa de grav cum pare! Eu am plecat și m-am distanțat de tot. 

Totuși, câțiva oamenii au rămas alături de mine. Familia mea s-a schimbat, dar mai urmează și alte transformări. În ceea ce-mi privește prietenii, lucrurile nu stau cu mult diferit. Trecutul e trecut, viitorul contează acum. Dar trecutul uneori ne afectează prezentul și trebuie să ne preocupăm de el. Când eram micuță îmi vedeam verișorii ca fiind cei mai buni oameni din lume. Este firesc să mi se fi schimbat gândirea, dar totuși sunt mândră de câțiva dintre ei. Și tot gândurile trecutului mă urmăresc când ajung acasă. Pe de-o parte, îmi place să-mi vizitez meleagurile copilăriei. Pe de altă parte, acest lucru mă îngrozește. Chiar îmi vine să plâng, pentru că îmi amintesc de mine în toate etapele. Cred că cea mai frumoasă perioadă care și-a pus amprenta asupra mea, a fost cea a adolescenței. Gândurile mă trimit acum și în vremea pe când eram mai ”băiețoasă„ și când mă certam cu profesorii sau colegii. Lucrurile au luat o întorsătură teribilă. Ieri eram ”băiatul„ casei, ce nu avea nici măcar o grijă, azi sunt un om în toată firea care și-a luat viața în mâini prea devreme, aș spune eu. Nu știu, dar aș mai fi zăbovit puțin în adolescență, acasă fără griji. Nu-i pagubă, doar am îmbătrânit!

Abia acum mi-am dat seama cât de multe am lăsat în urmă, părăsind locul meu natal. Ce-i drept, nu regret că am plecat, nu-mi regret nici prietenii copilăriei, nu regret decât timpul cu tatăl meu. Poate nu am știut să profit de el așa cum ar fi trebuit. Cât despre oamenii din acea vreme, indiferent de rolul lor în viața mea, sunt de părere că fiecare și-a ocupat locul potrivit la momentul respectiv. Azi suntem străini și abia dacă ne mai vorbim. Păcat! Mi-ar fi plăcut să ne vedem la cafea și să ne povestim, dar oamenii pleacă și vin. 

Ce gânduri! Gândurile tulbură viața omului.

Călătorim și iubim

      Zilele trecute am vizitat un loc frumos și liniștit. Mulți ar spune că acesta nu este adecvat vârstei mele, dar asta rămâne la aprecierea mea. Băile Felix este acest loc minunat despre care vă spun. Nu este o stațiune mare, dar este plină de tineri ce insuflă cu drag pofta de viață. 

Foto: Băile Felix (Parcul cu Nuferi)

     Am fost încântată să cunosc ardeleni, oameni de viață. Mai mult, m-am bucurat de Festivalul Berii și am retrăit momentele în care ascultam melodiile trupei Compact. De minune s-a îmbinat distracția de la ștrand cu cea de seară. Vizita la ștrandurile din Felix mi-au prins foarte bine. M-am bucurat, m-am distrat, am cunoscut oameni, dar mai ales m-am liniștit.
    Anul acesta mai am planificate câteva călătorii în țară, iar din 2015 mă pregătesc pentru Paris, Austria și statul în care vreau să mă stabilesc: Canada. Orice călătorie este o bucurie pentru mine. Am evadat din rutina orașului și mi-am recăpătat energia pentru încă o perioadă de muncă intensă.

P.S. Prețurile sunt accesibile și peisajul este drăguț, iar dacă vă place apa este și mai bine. 

Oamenii

De ce oamenii? Pentru că de ei am parte. Oamenii din ziua de azi sunt precum apa din bloc. Acum sunt buni, peste 2h  sunt tulburi. În ultima săptămână m-am lovit de diferite persoane. Un neamț și un elvețian. Doi oameni de la care am învățat multe, prea multe, aș spune eu. 

Prea multe, pentru că am văzut la ei într-un timp scurt ce nu am văzut la alții ani de zile. Și e trist. Dar, nu pentru mine, ci pentru societate. De ce nu pentru mine? Pentru că am avut pretenții și am fost dezamăgită de prea multe ori. Așa că am apelat la ignoranță. Abia zilele trecute am aflat cât este de bună ignoranța, deși începusem să o utilizez de ceva vreme. Aș fi vrut să cred că unii merită să le dai o a doua șansă, dar mă bucur că nu am făcut greșeala asta nicicând. Iubesc oamenii care mă învață lucruri frumoase, care m-au învățat cum să învăț, care mi-au arătat unde greșesc. Îi iubesc și îi respect. Urăsc acei „oameni”  ce vin și-și arată talente pe munca altora. Despre mine nu o să spun niciodată că-s cea mai bună, dar nici despre cei din jurul meu. Am învățat acest lucru de la un profesor din gimnaziu, care mereu spunea „E bine, dar se putea și mai bine.” Adesea mă întrebam „ Cât de bine se mai poate?” De la acest profesor am învățat să lupt și să nu renunț, să-i ajut pe ceilalți atât cât merită. Acesta este un om pe care-l iubesc.  Și că tot a venit vorba despre profesori... tot de la un profesor nu am vrut să învăț cum să „dau” în oameni în public. Da, cum i se oferă ocazia, cum mă jignește...ei, și? Este și asta o faptă de om! Oamenii sunt diferiți, sunt buni și răi, calmi și agitați. Însă, o vorbă veche spune „a fi domn e întâmplare, a fi om e lucru mare”!

Astăzi

Nimic nu se compară cu ziua de azi. Totul este urât și trist. Plouă și este frig. Este urât, azi este urât! Este o zi tristă, plină de lacrimi și de amintiri. Azi se împlinesc 3 ani de la plecarea ta. O plecare pe care o voi simți toată viața. Și cum să nu o simt când tânjesc să spun „tati”? Cum să nu-ți plâng lipsa când văd că dorul de tine se adâncește cu fiecare clipă mai mult? În fiecare zi vorbesc despre tine, în fiecare zi aș vrea să te privesc și să te strig. E trist! Sunt trei ani și viața s-a schimbat de parcă ar fi existat magie. Se întâmplă lucruri urâte și frumoase aici. Știu că voi îndura toată viața lipsa ta, știu că voi plânge mereu de dorul tău, dar știu că tu nu vrei să mă simt așa. De multe ori când am avut o problemă, prima persoană care mi-a  venit  în minte ai fost tu. Mă gândesc cum aș putea să nu depășesc problemele și cum să fiu tristă, când tu erai cel mai optimist om pe care l-am cunoscut. Știu că nu ți-ar plăcea o clipă să sufăr, dar îmi este imposibil. Imaginează-ți, sunt 3 ani de când m-am depărtat de tot, de casă, de bunici. Nimic nu mai e la fel. Plecarea ta a schimbat multe. Astăzi e diferit! Mă simt neputincioasă și obosită. Mă simt atât de obosită că aș lăsa totul baltă. Dar, știu că mai am multe de făcut. De dimineață de când m-am trezit, m-am confruntat cu aceleași amintiri din ziua când ne-ai părăsit. Și, de-ai ști câte am să-ți spun. Astăzi mi-ar fi plăcut să vorbesc cu tine, să te sun și să-ți spun despre peripețiile mele. Știu că nu am să trec nicioadată peste asta, dar cred că tu ești acolo, undeva și ai grijă de noi.

O viață de om prea scurtă! Un om minunat de care nu m-am putut bucura prea mult. Tot ce mi-a mai rămas sunt amintiri. Iar, eu azi trăiesc din amintiri! Te iubesc!  

Unii își merită soarta

Dacă până acum am auzit că soarta ți-e dată și nu îți stă în putere să o mânuiești, din acest moment aș vrea să obiectez ceva la această noțiune. Soarta o fi ea dată, dar uneori depinde de noi ceeea ce facem și cum ajungem. Pentru că trebuie să analizăm de două ori  înainte de a lua o decizie. Și pe bună dreptate, de ce să ne mai plângem că cei din jurul nostru sunt așa cum sunt, pentru că până la urmă noi le permitem să adopte un așa caracter și să recurgă la anumite fapte. Nu spun că doar cei din jurul meu se plâng, căci și eu fac la fel uneori. Ce-i drept, așa suntem noi. Ne luăm în brațe, ne lăudăm reciproc și când greșim unii față de alții ne bârfim ca ultimele țațe din lumea asta. Sunt persoane care  își merită soarta, dar asta nu înseamnă că trebuie să le plângem ca ciupercile după ploaie, ci să le arătăm unde au greșit, poate chiar merită să fim tranșanți. 

Dar, da! Unii chiar își merită soarta! Noi, oamenii ne merităm soarta!

Mama mea nu doar că mi-a pornit motorul, dar a aprins și farurile

Am fost crescută de doi oameni minunați, deloc ieșiți din comun. Însă, unul m-a părăsit când aveam 18 ani și nu cred că a făcut acest lucru intenționat. Doar că uneori lupta cu tine e mai dificilă decât ți-ai fi imaginat. De atunci, am rămas eu, mama și fratele meu. Singura cu care am mai putut vorbi a fost, este și va fi mama mea. Omul care nu doar mi-a pornit motorul, ci mi-a aprins și farurile. Îmi amintesc fiecare părticică din viața mea și fiecare om care a ținut să mă lovească sau să mă ajute. Însă, toate meritele mele și toate reușitele i se datorează mamei mele. Cu puțin mai înaltă ca mine, cu un păr creț de invidiat, cu o energie care te miri de unde apare (căci viața ei a fost mai grea decât s-ar fi așteptat oricine) a reușit să răzbată în ceea ce se numește viață. Apoi, viața noastră s-a îngreunat puțin, dar ea ca prin minune ne-a  luat greutățile. Spun „noastră”, deoarece în ecuația aceasta intră și fratele meu. Și cum să nu vorbesc de mama, când a făcut totul ca să ne ofere mai mult decât ceea ce este necesar.

Este o femeie cu inițiativă, învață de când o știu eu, ascultă pe toată lumea etc. E ființa care știe să fie indiferentă și să iubească, iar uneori e mult prea înțelegătoare. Cred că aici îl copiez pe tatăl meu, în niciun caz pe ea. Îmi amintesc de o întâmplare care mi-a marcat mâna stângă. Eram micuță și cum orice copil e curios, eu n-am stat locului și am pus mână pe un toporaș  în ideea să tai ceva, posibil praz. :)) Doar că degetul de la mâna stângă n-a vrut să mă asculte și...a intrat el sub lama acelui toporaș. Săraca mama mea, nu știa ce să-mi facă, dar bine că  n-a fost mai rău. Acel semn îl am și azi pe mână. Of, dar câte năzbâtii am făcut și eu! Iar dacă un tată e mai dur ca o mamă, ei bine, în cazul meu a fost invers. Chiar, a renunțat la un moment dat să mai meargă la ședințele cu părinții, spunându-i răposatului meu tată așa autoritar „De acum încolo să te duci tu la ședințele cu părinții, să vezi că e prima la bătăi și nu stă deloc cuminte”. Ei, și? Nici azi n-am stare...Tati ce să facă „Da, să trăiți!” Au fost atâtea momente în care am avut acel sprijin, acele sfaturi. 

Au fost mereu acolo când am zis „help” sub o altă formă. Însă, acum ea e singura care n-a încetat să-mi repornească  motorul și să îmi aprindă farurile.

Bucuria vine din lucruri mărunte

Zilele noastre sunt scurte, dar mai ales imprevizibile. Suntem simple făpturi, nimic mai mult. Unii realizează case, alții sunt „mari” datorită profesiei etc. Dar, ce primim și ce oferim, cum ne fac? De pe vremea când eram copil mă bucuram cu atâta putere de cele mai mici cadouri oferite de părinți și prieteni. La fel sunt și la 21 de ani. Accept cu bucurie sfaturi, cadouri și alte lucruri frumoase. Așa că ieri, pe lângă ziua minunată de primăvară, am acceptat un lucru mic, mărunt, dar cu o importantă semnificație. Și cred că de fapt frumusețea acestui lucru se datorează singurului om ce-mi este alături zi de zi. 

P.S. Abia acum îmi dau seama că-mi doresc să nu mai treacă timpul! Să fiu ca ieri!

Să vorbim puțin despre prieteni

Mă trezesc într-o dimineață cu o poftă nebună să mă plimb. Și pentru că se presupune că am prieteni, am îndrăznit să-i iau la rând și să-i sun. Doar că din toate acele persoane nu s-a dovedit una a fi adevărată. A doua zi pornesc spre universitate și mă întâlnesc cu oameni, ce se dau drept prieteni. Sunt foarte surprinsă de oamenii din jurul meu. Este singura specie ce reușește să mă uimească. Dacă vrei să cunoști prefăcătoria cu toate dedesubturile ei, sună-ți un prieten. Cum definesc eu această categorie? 

Prieteni = specie, ce aparent arată interes pentru cei din jur, dar de fapt nu există niciunul, iar dacă totuși există, are la bază un motiv personal. 

 Nici măcar nu sunt dezamăgită, ci doar scârbită....

De la etajul 4

Oameni grăbiți se împiedică unul de altul, se lovesc ba voluntar, ba involuntar, țipă cât să se audă în celălalt colț al orașului și aleargă suficient ca să prindă autobuzul, ce nu de puține ori semnalizează că pornește exact când ai ajuns în stație. Pe scara blocului se aude o mămică încercând să-i vorbească  copilului  ce smiorcăie din cine știe ce motive, un bărbat ce-și pierde răbdarea și vorbește, asigurându-se că toți vecinii îl vor auzi și un câine ce latră cât să-l enerveze pe unul dintre blocatari.

Proasta obișnuință de a scoate capul pe geam să vezi ce se mai petrece în lume a devenit deja una din chestiunile de care nu te poți lăsa cu ușurință. Și culmea nesimțirii, când tu ai capul scos pe geam, deasupra ta hop-țop o pungă de gunoaie  te zgârie fin pe față. Ce să vezi și ce să crezi? O vecină să nu mai coboare(că-i mult de la la ultimul etaj) aruncă diverse gunoaie pe geam, că doar de aia e tomberonul în fața blocului. Când crezi că totul a luat sfârșit la ușa ta e cineva. Un bărbat palid la față, de aproape 2m, îmbrăcat cu o pereche de pantaloni rupți, parcă au tras câinii cu dinții de ei, o bluză undeva între curat și murdar,  cu părul  cărunt și fruntea lată, cu ochii mari negrii te privește și mai să intre peste tine în casă. Ciudat! Vine să spună ceva, dar când vede un „pitic” în comparație cu el renunță și pleacă zâmbind. Trântești ușa și tresari la tipătul unui copil și multe alte lucruri ce le poți vedea și simți doar de la etajul 4.

Scrisoare către tati

Salut, omule! Ce mai faci? Eu sunt bine! În curând împlinesc 21 de ani, dar fără ca tu  să-mi alături (din nou). Mă întrebam dacă mă mai privești, dacă vrei să știi ce mai fac, cum o mai duc. Încep prin a-ți spune că mi-e dor de tine, că aș fi vrut să vii anul acesta la mine când o să am ceremonia de absolvire, să-ți povestesec despre mine, despre tot. Hmmm....nu poți, așa-i? Știi, se fac 3 ani de când ai plecat, dar cred că și de vor trece sute de ani tu tot acolo vei fi, în inima mea! N-am să-ți scriu prea multe, o să fiu scurtă! Noi suntem bine! Probabil dacă ai fi fost și tu ar fi fost și mai bine, dar cum îmi spuneai cândva „tată azi ești, mâine cine știe”. Mmmm....mai voiam să-ți spun că probabil ziua mea de naștere va fi una cu zăpadă, ca atunci când trăiai, când mă așteptai venind de la școală și-mi spuneai „mai ai puțin și faci 18 ani...chefuim!  Îți mai amintești? Eu îmi amintesc totul cu lux de amănunte. 

Ne lipsești mult și nu de puține ori aș vrea să îți mai cer un sfat! Îmi e dor de tine și așa-mi va fi mereu, dar imaginea ta a rămas vie în sufletul meu și mă ajută să merg prin viața asta. (Sper că ești la curent cu tot ce se întâmplă :D)

Te iubesc!

„Cum {iarna nu-i ca vara}, nici {la munte nu e ca la câmpie}”

       Încă din titlu vreau să menționez caracterul unor persoane ce ar tebui să ne ofere sprijin. Când am văzut la televizor ce s-a întâmplat în Apuseni am rămas pur și simplu șocată. Am decis să urmăresc acest caz îndeaproape și încă sunt tare afectată. Au murit două persoane. Situația în care au murit este îngrozitoare. Nu mi-am imaginat vreodată că autoritățile sunt sau vor fi așa pasive, indiferente. Ion Burlui ( fostul șef IGSU) a ținut să spună cum „iarna nu-i ca vara”, nici „la munte nu-i ca la câmpie”. Radu Stroe a făcut declarații de care eu am rămas șocată în adevăratul sens al cuvântului. Da, fostul Ministru de Interne! Și nu mai vreau să continui, ci doar vreau să menționez că demisia lor e inutilă. Faptul e consumat: doi oameni sunt morți. Sunt îngrozită și afectată! Pentru că mi se pare inadmisibil ca în 2014 să nu fi capabil să loclalizezi niște oameni ce ar fi putut supraviețui. Până la urmă toți oamenii aceia care le-au dat hainele de pe ei, care au improvizat tărgi pentru a-i căra pe cei implicați în accident au fost mai capabili decât toții „competenții” care ne conduc. 

Totuși, încă sunt în stadiul în care-mi adresez întrebări...„N-am primit ordin”...ordin să ce? să salvezi niște oameni? Trebuia să primească ordin? O tragedie! O țară fără valori! Pentru că valorile se pierd în în același timp cu oamenii! Sunt foarte multe de spus despre acest caz, dar la ce folos?

Tot ceea ce pot să mai zic este faptul că mi-e frică să trăiesc în propria țară! E posibil să fiu salvată de un om de rând și omorâtă de alții! Este și ăsta un risc...!

Lucrurile făcute împreună

Lucrurile făcute împreună sunt cele care au un succes garantat. Când vrei să faci ceva și ai  ajutor este și mai bine. Pe de o parte, pentru că o idee nu strică, iar pe de altă parte, compania cuiva parcă te ajută să treci mai repede peste anumite momente. Indiferent despre ce situație  vorbim și indiferent de cine îți ține companie Și astăzi am decis să-mi pun iubitul la treabă, să-l învăț cum stă treaba prin bucătărie...Și lucrurile au decurs mai bine decât mă așteptam...

Oameni și povești

Poveștile cu zâne au mereu un final fericit, însă despre cele cu oameni nu pot spune acest lucru. Fiecare dintre noi are o poveste. Și fiecare dintre noi o tratează sau o trăiește diferit. Poveștile sunt acele mici fragmente ce ar trebui savurate din plin. Cu siguranță, oamenii ascund povești incredibile și le trăiesc inevitabil.  Noi ne naștem cu dorința de a asculta povești și murim auzind doar o parte dintre acestea. Privim cu nerăbdare spre omul ce ne spune povestea vieții lui.

Ne gândim și prezicem finalul. Interpretăm expresia facială și gesturile acestuia. Și, totuși nu mereu ceea ce credem noi este egal cu ceea ce a trăit un om. Oamenii au povești nebănuite și bine ascunse. Unii vrem să le aflăm din dorința de a învăța ceva, iar alții doar pentru propriul amuzament. Mă întristez câteodată când merg cu autobuzul, pentru că acolo aud cele mai multe povești triste.  Ele aparțin unor oamenii îmbrăcați în negru, ce vin de la înmormântarea unui prieten sau a unei rude, unor bărbați cu cercei în urechi și lipsiți de orice frumusețe, dar și femeilor infumurate ce-și descriu zilele. Fără să vrei, asculți. Și uimită-mi spun cât de preocupați suntem de noi când vrem să distrugem poveștile frumoase și cât de mult ne pasă de alții când îi vedem că viața lor are un traseu bun. Chiar și prietenii au povești. Povești despre noi sau despre ei. Ca un copil de câțiva anișori te uiți la oamenii din jurul tău și te cuprind mii de curiozități. Acolo unde există povești cu oameni, există și nelămuriri. Cu toții avem povești, dar mai furăm și de la alții. 

Poveștile sunt importante și frumoase, sunt triste și sângeroase...Povestea ta ești tu.