Imediat voi fi acasă

Da! A venit vacanța! De fapt, mai este puțin. Dar, cui îi pasă! Când spun vreau acasă, merg acasă. Am puține de spus despre familia și țara mea. Purtările rele sau bune, habar n-am, și trecerea anilor m-au îndepărtat de una și m-au înstrăinat de alta.  Nimeni nu stă să-și analizeze  plecările acasă si întoarcerile la cea de-a doua casă. Sau? Eu stau! Pentru că-mi place să ajung în locul în care am copliărit, să fac treabă de dimineața până seara, să mă mai cert cu fratemiu, să-mi privesc grădina cu flori. Îmi plac toate astea! Dar, abia acum am realizat asta! După doi ani am realizat cât de importantă este casa, câtă emoție simți când auzi de „acasă”. Drept și sigur este că nici la Timișoara nu aș renunța. 




Pentru că în două săptămâni  voi duce dorul oamenilor din centru, parcului botanic ce-l vizitez în fiecare zi, drumului ce-l fac de la universitatea până în locul ce mi-a devenit a doua casă.   Cred că mai palpitant o să sune când voi ajunge în Gorjul meu, plin de minuni.  Să-l văd înflorit și cu oameni zâmbind! Că dor mi tare de Gorjul unde am copilărit, dar nici Banatul nu pot să mi-l uit!  Că-s două vorbe mari în lumea asta: „Nicăieri nu-i mai bine ca acasă”, „Nu-i român cum îi olteanul, nici oltean cum îi gorjeanul”.

Mi-e dor de nucul cel bătrân de-acasă

Simt nostalgia cum în piept mă-apasă
Iar gândul cum mă poartă spre părinţi,
În casa noastră se-mpletesc dorinţi...
Mi-e dor de nucul cel bătrân de-acasă...

Văd frunza verde, umbra lui cea deasă
Cu crengile-i bătrâne şi cuminţi
Copii flămânzi şi grijulii părinţi,
Stând laolaltă peste vremi, acasă.

Ca un străjer la casa părintească,
Eu tot bătrân îl ştiu precum a fost
Sub poala lui, copiii aveau să crească,

Fiind leagăn, ca şi dulce-adăpost,
Cu prima vorbă spusă, românească,
Şi unde mama ne-a învăţat un rost...

                                                                                     Petre Gigea-Gorun

 

Ceasul timpurilor noastre

Îți dorești uneori să câștigi ? Eu îmi doresc mereu, dar nu am norocul acesta.  Dar, de fiecare dată  de cîte ori  pierd mă ambiționez și nu renunț. Până la urmă asta este cel mai important. Bun! Până acum am tot vorbit, ba de perle, ba de jucării, ba de cărți. Acum e timpul să vorbim despre ceva ce avem în comun cu băieții, ceva ce avem în comun cu toții.  Despre ceasuri! Căci, vă voi spune eu povestea a trei ceasuri ce se iubeau de numa, numa, și`om încăleca pe-o șa și-oi începe chiar acum`:
      Pe vremuri oamenii nu știau de ceasul  Paul Picot Technograph Wild White Black Diamonds sau de ceasurile Maurice Lacroix Calendrier Retro Steel1,  Armand Nicolet M02 Moon Date Lady Steel White . Dar, acum cine știe? Cât știe?  

  

 Dragilor, aceste ceasuri mi-au făcut inimă bună.  Imediat ce am aflat de ele, mi-am rugat îngerul păzitor, sau iepurașul de Paști să-mi aducă minunățiile astea. Și doar nu era să fiu egoistă. Am zis ca și fratele meu să beneficieze de minunățiile ce pot fi create în sec. XXI. Ceasul de mână elvețian este , sau mai bine spus ar putea fi simbolul frăției. Că doar un frate am, iar un ceas elvețian ca acestea nu-ți poți cumpăra în fiecare zi.

             Dar, care este povestea ceasurilor? Fiecare obiect, fiecare lucru, fiecare persoană are o poveste în spate.
Ceasul Maurice Lacroix păstrează în mod consistent tradiția îndelungată a artei elvețiene și reprezintă un design contemporan și o pasiune mai accentuată pentru detalii și perfecțiune. Numele Maurice Lacroix înseamnă decenii de experiență în producția ceasurilor de calitate superioară. 
            Nici celelate ceasuri nu sunt mai prejos. Le admiri și nu te plictisești. Paul Picot Technograph Wild White Black Diamonds este un ceas ce îți inspiră putere, dar, mai ales forța de a continua. Te face să te simți special, plin de încredere. Un ceas ce te face frumos!

 Ceasul este cel care ne cronometrează când facem sport, când trebuie să ajungem într-un loc, sau când timpul nostru se scurge. Și, dacă tot ne măsoară orele vieții de ce să nu fie măcar un ceas valoros?


 

Awaken

Deși de o săptămână și ceva mă confrunt cu o durere teribilă de gingii, mi-am continuat activitățile ca și cum nimic nu ar fi. Azi, din fericire am avut tot timpul din lume să mă uit la două filme, să-mi termin o carte de citit și să mă reapuc de alta.  Filmul care mi-a atras atenția se cheamă „ Awaken”.  Un film care te face să realizezi cât de importantă este viața, dar mai ales persoanele ce ne înconjoară. Spun asta pentru că, personajele din film sunt impresionante.  Alex, personajul masculin este readus la viață imediat ce o întâlnește pe Rachel. Din păcate, ea este moartă. A murit exact în ziua în care a pășit pentru prima dată în cafeneaua lui Alex. Cele două personaje s-au întâlnit în vis. Dar, datorită acestui vis, Rachel a supraviețuit 3 ani, când toți medicii îi spuneau că nu mai are nicio  șansă. Din nefericire, cei doi s-au bucurat mai mult unul de celălalt doar în vis, pentru că în ziua în care fata l-a întâlnit pe Alex, el era prea grăbit pentru a putea petrece jumătate de oră cu ea la o cafea.  Sunt convinsă că nu e om care să nu realizeze cât de importanți sunt oamenii, doar în momentul în care nu mai sunt alături de ei.   Pentru că oamenii sunt cele mai parșive ființe. Oamenii din ziua de azi nu sunt preocupați de ceilalți pentru ceea ce sunt ei ca ființe umane, ci pentru conturile, mașinile etc ce le dețin. Aș spune că e trist, dar nu spun, sau nu mai spun. Nu mai spun că e trist pentru că nouă ne place să ne folosim unii de alții, să ne ajutăm în favoarea altor interese. Noi am acceptat să ajungem în această situație, noi oamenii. Așa murim în fiecare zi câte puțin. Unii trăiesc mai puțin viața lor, își bat joc de viitorul altora pentru a și-l face pe al lor. Oamenii!!!!!