Acum mă rog de timp să treacă

Repede, repede vine Crăciunul. Gata, toamna! Iar, azi nu numai că este ultima zi din noiembrie, ci și Sfântul Andrei așa că m-am gândit să mă relaxez în bucătărie. Mai bine spus să mă antrenez pentru pregătirile de Crăciun. Azi-Sfântul Andrei, Vineri- Sfântul Nicolae...Deja a sosit  luna cadourilor și a petrecerilor. Aștept cu nerăbdare ziua în care voi pleca acasă. Sărbătorile de Crăciun îmi plac tare mult. Ce-i drept în ultimii ani s-au cam schimbat, dar anul ăsta Crăciunul va fi deosebit. Aștept cu nerăbdare zăpada, colindătorii și cadourile.:D Niciodată nu am știut să exprim bucuria în cuvinte, dar asta nu înseamnă că nu am simțit-o. Poate că bucuria adevărată nu poate fi exprimată...iar, eu sunt bucuroasă că în mai puțin de o lună voi ajunge acasă. Hmmm....sunt mai rău decât un copil mic....

Rătăcit în trenul vieții

Viața îți oferă vrute și nevrute. De la minuni la necazuri, viața nu te neglijează. Dar, ca să vezi cum este să te rătăcești și nu oriunde, ci în trenul vieții, nu îți trebuie programare. Ești doar un călător prin viață. Tu omule, nu ești nimic mai mult! Azi ești, mâine...Rătăcirea în propria viață este dură, pentru că nu de multe ori reușim să ajungem la liman. Atâtea uși pe care intri și ieși, atâtea compartimente, atâtea locuri. Nu-ți alegi singur locul, ci îți este dat. O adevărată povară, un adevărat chin. Dar, omule chiar dacă locul nu ți-i dat, ce urmeză să faci depinde doar de tine.

Nu de puține ori când mă apuc să scriu îmi fulgeră prin minte câte o carte citită. Dat fiind faptul că mereu am văzut cartea ca pe o experiență și personajele le-am luat ca reale, mi-a fost mai ușor să mă risc. În trenul vieții nu îți alegi locul, dar îți poți alege ușa pe care decizi să ieși. Și acum cartea la care mă gândesc este „Călugărița” (D. Diderot) unde o fată era ținută într-o mănăstire împotriva voinței ei. Diferența dintre acea fată și noi este că ea nu avea opțiunea de a alege, au ales alții pentru ea, dar în cazul nostru e diferit. Evident, situații asemănătoare cu a fetei mai sunt. Lăsând comparațiile la o parte, trenul vieții este uneori plin, alteori gol. Rareori se regăsește un echilibru. Vagoanele acestui tren sunt pline de neprevăzut. Ruta pe care trenul circulă uneori depinde de noi, alteori nu. Dar, totuși cred că noi suntem punctul decisiv al rutei. În funcție de noi el își stabilește traiectoria. Cauza rătăcirii pot fi deciziile noastre. Suntem arhitecții destinului nostru, suntem pe de-o parte conductorii,  iar pe de alta rătăciții din tren.

Unora le place filmul

Într-o lume a fanteziei și a imaginației - lumea cinematografului - în care goana după originalitate nu cunoaște momente de răgaz, unde scenariștii își storc tot timpul creierii ca să găsească lucruri noi, ineditul a fost atins, paradoxal, prin lipsa de originalitate, prin banalitate.

Adevărul Îndrăcit - Uraganul

Două filme care nu au nimic în comun, în afară de faptul că au fost produse în aceleași studiouri respectiv, americane, intervalul dintre ele fiind de un an: 1937 și 1938. Includerea lor în această retrospectivă nu s-a datorat unor „momente” pe care le-ar fi marcat în evoluția artei cinematografice, ci faptului că fiecare dintre ele a atras atenția prin „ceva”: Adevărul îndrăcit prin lansarea unui excelent cuplu de comedie : Irene Dunne și Cary Grant, iar Uraganul lui John Ford prin măiestria trucajului scenelor de furtună pustiitoare. Dar a mai existat o rațiune pentru alăturarea acestor două filme. Amândouă au fost recenzate de marele scriitor francez André Maurois care colabora în calitate de critic cinematografic la excelenta revistă de specialitate „Cinémonde”. Despre Adevărul îndrăcit, care de fapt se numea Groaznicul adevăr, dar căruia francezii i-au spus Afurisitul adevăr, deci trei titluri, unul mai neinspirat ca altul, mai cu seamă pentru o comedie dramatică, Maurois începea prin a declara că...traducerea titlului nu-i aparține și că e departe de a o aproba.  În ceea ce privește filmul, îl găsea amuzant și chiar fermecător dar...atrăgea atenția cineaștilor să fie foarte prudenți. Căci, scria el, dacă nu se vor strădui să găsească subiecte  și medii noi, vor fi depășiți și eclipsați de cineaștii francezi. Un rol foarte important este jucat de un cățelus și, pornind de la această idee, scriitorul își exprimă teama pe care i-o inspira apariția animalelor pe scenă dat fiind neprevăzutul capriciilor lor. Câinele exercita aproape o teroare asupra lui: uneori era foarte liniștit, dar alteori se arăta cuprins de o subtilă afecțiune pentru sufleur și părăsea masa regală pentru a se gudura pe lângă cușca repsectivă. 

Așa stând lucrurile, Maurois trăgea concluzia că filmele pot fi judecate și favorbail și nefavorabil.