„Cuba continuă” - dictatură, sărăcie, fericire

Pentru că oamenii sunt tentați să pună stereotipuri fără să pătrundă cu adevărat în realitate, pentru că de cele mai multe ori se creează o viziune despre locuri și persoane necunoscute, jurnalista Elena Stancu împreună cu fotograful  Cosmin Bumbuț aștern în  paginile unei cărți publicată recent la Editura Art, secvențe din viața unor oameni ce transmit sentimente pure de bucurie, chiar dacă trăiesc în sărăcie.            

                                               

Elena Stancu este în prezent redactor-şef adjunct la revista Marie Claire, pentru care a scris numeroase reportaje despre problemele sociale din România de astăzi. Pe lângă expunerea fragmentelor din viața cubanezilor în cartea „Cuba Continuă”, Elena Stancu împreună cu fotograful Cosmin Bumbuț sunt câștigătorii Burselor Roaslynn Carter pentru jurnalism pe probleme de sănătate mintală, ediția 2013-2014.

  

 Adriana Vîlceanu: De ce „Cuba Continuă”?           

Elena Stancu: Fotograful Cosmin Bumbuţ, coautorul volumului (şi cel care m-a contaminat cu dragostea lui pentru Cuba), mai vizitase de două ori această ţară înainte să mergem împreună. Iar expoziţiile lui de fotografie au purtat numele Cuba Continuă. Am păstrat acest titlu pentru că ne-a plăcut jocul de cuvinte şi pentru că ne-am tot întors  în Cuba – după ce ai fost o dată aici, nu poţi uita locul acesta.

A.V: Presupun că aveai o anumită  viziune despre ceea ce însemna Cuba. A coincis viziunea ta cu ceea ce ai văzut acolo, cu realitatea cubaneză?

E.S: Nu a coincis aproape deloc. Îmi imaginam o ţară cu un regim dictatorial, cu oameni care se simt asupriţi de Castro şi îşi ascund temători frustrările. În loc de asta, m-am trezit în ţara oamenilor fericiţi, care dansează şi cântă pe străzi, care sunt liberi prin felul lor de a fi, care nu au nici măcar constrângerile noastre sociale. Spre exemplu, nu e nimic în neregulă ca o femeie să facă un copil fără să fie căsătorită. Nu va fi judecată sau blamată, ci, din contră, vecina ei o va ajuta să crească acel copil. În oraşul Trinidad, am văzut în faţa unei şcoli o elevă de vreo 16 ani, îmbrăcată în uniformă, care stătea de vorbă şi râdea cu colegii ei. Fata era însărcinată în luna a opta sau a noua, dar nimeni nu părea a avea o problemă cu asta. Iar oamenilor nu le lipseşte nimic cu adevărat. Langustele se pescuiesc uşor, nucile de cocos şi bananele cresc pe marginea drumului şi, pentru că temperatura nu scade niciodată sub 20-22 de grade, casele nu au nici măcar geamuri, ci doar obloane. Ca să poţi trăi în Cuba, ţi-ar trebui un tricou, o pereche de pantaloni scurţi, şlapi şi o undiţă. Păcat că nu primesc imigranţi – am întrebat asta la Ambsada Cubei într-o iarnă grea, petrecută în România.

A.V: Spuneai la un moment dat în articolul „Sărăcia ca formă de libertate”, publicat în Dilema Veche : „ …am aterizat în Havana prinsă de emoție și având în minte o sumedenie de întrebări”. De unde au luat naștere aceste întrebări?  Ai reușit să-ți răspunzi la ele?

E.S: Întrebările veneau din discuţiile contradictorii pe care le-am avut cu Cosmin (Bumbuţ): În ce măsură poţi fi fericit într-o ţară cu un regim autoritar? Eu susţineam sus şi tare că acest lucru e imposibil, iar Cosmin spunea că lucrurile sunt mai nuanţate. Într-adevăr, asta aveam să descopăr acolo. Cuba se schimbă şi se deschide uşor. Cubanezii îşi câştigă libertatea treptat, fără să fie nevoie de o revoluţie, asta pentru că, probabil, guvernanţii au învăţat ceva din experienţa altor regimuri totalitare. Iar oamenii trăiesc cumva în afara politicii, în micile lor universuri cu lupte de cocoşi şi plantaţii de tutun, în care politica are un alt iz. Ei se raportează la imaginea romantică a lui Che şi îşi pun pe pereţi poze sau picturi cu el. Dar cotidianul lor e plin cu bucurii mărunte, muzică şi dans. Poate că asta e una dintre întrebările la care nu am reuşit să găsesc cu adevărat un răspuns: De ce sunt atât de fericiţi oamenii aceştia?

A.V: Ajunsă acolo, au fost clipe în care te-ai simțit în pericol?

E.S: Nu m-am simţit niciodată, în pericol: Cuba e cea mai sigură ţară în care am fost vreodată. În primul rând, pentru că în micile lor comunităţi se află tot, imediat, iar în al doilea rând pentru că ei nu sunt nici înfometaţi, nici frustraţi. Când m-am plimbat singură pe stradă, bărbaţii pe lângă care am trecut mi-au făcut un compliment sau mi-au zâmbit prietenos. Dar nu am întâlnit nici cea mai mică formă de agresivitate.

A.V: Având în vedere faptul că în Cuba tehnologia nu e în floare, internetul nu face furori ca în România, sunt oamenii mai puțin informați?

E.S: Într-adevăr, accesul la Internet e foarte dificil în Cuba: conexiunile merg prost, iar abonamentul la Internet e în jur de 30 de dolari, în condiţiile în care salariul mediu în Cuba este de 20 dolari. Dar oamenii pe care i-am întâlnit ştiau şi literatură, şi istorie, şi geografie şi orice altceva. Toţi merg la şcoală şi, pentru că nu au prea multe distracţii, citesc destul de mult. Am avut surpriza ca barmanul dintr-o crâşmă de cartier, cu câteva mese, să fie la curent cu situaţia politică de la Bucureşti şi să ne întrebe tot felul de detalii.

A.V: Cum sunt primiți turiștii în Cuba și cum interacționează cubanezii cu străinii?

E.S: Cubanezii sunt prietenoşi cu oricine şi, dacă turiştii se dau jos din autocarele pe care localnicii le numesc „acvarii”, descoperă nişte oameni paşnici, care îi invită în casele lor. Noi am mers cu maşinile lor la picnic, am înotat cu ei, am mâncat şi am băut cu ei şi ne-am simţit cum poate doar în cele mai tradiţionale comunităţi din România te mai poţi simţi. Ei sunt deschişi şi sunt curioşi să cunoască străini, însă depinde de turişti cât de mult vor să interacţioneze cu localnicii.

A.V: Există lucruri care să facă trimitere la România?

E.S: Din când în când, întâlneşti cofetării sau restaurante care te duc cu gândul la anii comunişti din România. Sau tot felul de maşini vechi, ruseşti. Iar în unele cartiere am văzut blocurile comuniste care au urâţit aşa de tare ţările din Europa de Est. Însă în Cuba totul e pe ritm de salsa, iar pe fundal se văd marea şi palmierii. Este destul de greu să faci trimitere la România dintre palmieri.

A.V: Care este viziunea cubanezilor despre români?

E.S: Cubanezii ştiu că România a fost o ţară comunistă şi ne-au întrebat, de multe ori, cum a fost pentru noi după Revoluţie. Ne era însă destul de greu să le explicăm ce însemna în România o  iarnă fără căldură sau statul la cozi.

A.V: Și o ultimă întrebare, ai mai repeta această experiență în Cuba?

E.S: Sper că foarte repede, chiar.