Diminețile mi se par cele mai rele, dar doar până ce apa rece îmi atinge obrajii. Deschid ochii, iar soarele îmi bate în geam, strigând parcă „trezește-te, ziua de azi e unică”. Nu aș putea rata cafeaua de primă oră, dau drumul la aparat și încerc să mă dezmeticesc. Sigur, minutele trec, iar eu trebuie să mă mobilizez, aș putea avea o zi dificilă! Sfârșitul săptămânii este salvarea mea, dar până acolo am zile de numărat.
Și cum este normal, la ora 8-9, șeful tău se așteaptă să fii la birou. Că ajungi sau nu, nu-l privește. Totuși, drumul nu-l ratez, pentru că am multe povești de auzit. În autobuz sau pe stradă...
Îmi amintesc că în anul trei de facultate, când încă o frecventam, am întâlnit o persoană de vârsta mea, ce-și povestea viața. Nu oricum, ci cu lacrimi, apăsătoare lacrimi mi s-au părut. Chiar dacă alergasem după autobuz, a meritat! Îmi compostez biletul și mă așez. În spatele meu, un bătrân cu soția sa, ascultau povestea fetei. Înaltă, cu trupul zvelt, mâinile lungi și subțiri, iar fața-i era sub forma unui cerc, fata se așează lângă mine. A urmat un drum lung! Cu siguranță, bătrânii și fata se știau, iar actorii din poveste erau cunoscuți.
Stau lipită de geam și mă relaxez, trag cu urechea la poveste, dar nu asta intenționam. Fata era plânsă, mama ei dispăru-se, iar tatăl acesteia suferea de cancer. Aș fi vrut să plec de acolo, nu am vrut să știu dacă cineva a murit, pentru că atunci când aflu despre decese, nu-mi imaginez decât moartea tatălui meu. Și nu procesul în sine este dureros, ci modul în care a plecat din viața mea.
Se aglomerase cumplit și nu aveam de ales, stăteam ca pe ghimpi, dar ascultam. Mama fetei nu suporta ideea că soțul va pleca definitiv, nu pentru o zi, o lună sau un an, ci pentru tot restul vieții ei. Vestea bună, omul era în prima fază a bolii, iar șanse existau să scape. Bătrânii, ce abia își țineau lacrimile, o încurajau, iar vorbele lor erau calde, însă inutile în astfel de clipe.
La un moment dat, fata tot spunea „Dacă îi pierd pe amândoi, ce mă fac?”. Abia atunci mi-am dat seama de situația ei, fără părinți și fără frați. Era trist și este! Am mai aflat că fata lucra, iar la școală participa-se la un concurs ce-i oferea o excursie în străinătate și bani. Culmea, excursia și-a dorit să o dea cuiva, strângând astfel bani pentru tatăl ei. Am coborât din autobuz și m-am gândit că de multe ori oamenii se judecă, și pentru ce? Oricum, ziua de mâine e relativă.
Fata din autobuz mi-a dat o lecție de viață. Atunci am învățat să nu mai trăiesc cu teama că nu fac suficient, că nu sunt destul de bună și să râd, mai ales să râd. Am învățat că oamenii puternici sunt cei care au avut o istorie grea și nu cei care fac sculpturi și arte, ei sunt doar talentați, iar talentat în ceva este orice om. Unii nu știu în ce, dar asta nu înseamnă că nu sunt buni!
M-am gândit dacă tatăl meu ar fi fost mândru de plecarea mea sau dacă este supărat că mi-am lăsat mama și fratele departe. Însă, cred cu tărie că dacă mama e mulțumită, tatăl meu mă îmbrățișează în fiecare zi și mă încurajează.
Viața e prea scurtă ca să o petreci mereu în griji, alergat și lacrimi. Fata din autobuz mi-a oferit o lecție pe care nu am învățat-o niciodată la școală sau la facultate. Cumva, subtil mi-a spus ceea ce o să spun și eu tuturor acum. Așa cum părinții văd în noi idealul lor și ni se dedică fără să le mai pese de ei, noi nu trebuie să-i uităm nicicând. Și eu n-am să-mi uit tatăl vreodată, n-am să nu-l mai iubesc sau să nu-mi mai doresc a-l vedea. Nici de mama n-am să uit, pentru că este omul ce mi-a îndrumat pașii, iar morala ei a ajuns azi în gândurile mele ca semn de încurajare, dar mai ales, pentru că am o mamă bună. O mamă bună, la fel ca și un clovn bun, pune în balanță munca și grijile cu veselia și râsul - nu doar în timpul spectacolelor de seară și din weekend, dar și în timp ce jonglează cu mingile grele ale vieții, șapte zile pe săptămână!
