Suflet singuratic!!

Sunt singura de-atata timp

Si sufletu-mi plange nestiind,

Caci viata-I un cavou intunecat

De mari si ape el uitat…

Potop cad lacrimi pe obraz,

Visez sa mor intr-un pat mare,de cristal

Caci ,lacrmi de sange ma doboara

Spre asfintit ele se coboara…

Ucigatoare visuri m-au cuprins

Caci sufletu-mi-e tare-nchis

Cuvinte dau forma unui sentiment

Dar nu mai pot.In vesnicie vreau sa trec.

Perioada magică

Ești magică? Ești magic? Așa spun toți...Crăciunul este magic...magia Crăciunului....Am ajuns să cred că este adevărat. Mari pregăteli am mai avut în această zi, mari dorințe am....și ce om mic sunt:D...Nu-mi doresc nimic de la acest Crăciun pentru că știu că ceea ce vreau este imposibil. Chiar dacă ziua de 25 decembrie mi-o voi începe cu vizita la mormântul tatălui meu știu că voi zambi, știu că este cu mine și vreau să cred că mâinile lui îmi vor atinge obrajii așa cum făcea cândva....Chiar dacă n eu nu am ceea ce îmi doresc cu adevărat...voua... vă urez din tot sufletul tuturor oamenilor fericire, iubire și sănătate...Îmi doresc să fiți alături de prieteni, rude, părinți...îmi doresc să zâmbiți cu toată inima, să oferiți iubire și să fiți dispuși să primiți....Prețuiții pe cei dragi și nu uitați că , deși unii pleacă definitiv din viața noastră, alții ne mint, ne trădează, cândva ne-au iubit și măcar în această perioadă să nu-i judecăm. Așa cum noi suferim, suferă și ei, cum noi am plâns cândva și ei au plâns...Sărbători fericite, multă , multă sănătate și iubire....Mulțumesc celor ce m-au înțeles, celor ce m-au prins de mână când voiam să cedez, celor ce au încredere în mine, celor ce vor să mă cunoască, dar și celor care m-au „ abandonat” pentru că mi-am dat seama că sunt un om, și cu asta am spus totul....CRĂCIUN FERICIT, dragilor!

Iarna, iubitul meu anotimp!

Iarna , un anotimp în care ai nostalgia copilăriei , a fulgilor mari si pufoși de zapadă pe care ne doream să-i prindem în palma noastră , dar se topeau atât de repede , a naturii înveșmântată în mantia albă de nea , a jocului cu bulgări de zăpadă și construirea omului de zăpadă simpatic , cu nasul lui de morcov , cu ochi din cărbune sau din dopuri de sticlă , căciula din vreo oală veche a mamei și cu o mătură veche cu care să îi sperie pe nedoriti , a derdelușului pe care îl construiam cu grijă udându-l să facă gheață bună de lunecat (tălpile cizmulitelor erau esențiale , căci trebuiau să lunece bine , nu ne plăceau cele care nu lunecau) , a săniutei care parca zbura pe pârtia copilariei …
Amintirile  din inima nu ni le poate fura nimeni, dar nici nu ne poate condamna ca le avem acolo, undeva:)
Am avut norocul ca in fiecare iarna sa ma bucur de săniuta, de fulgi, dar mai ales de prieteni. De doi ani, mai exact de când am început un nou drum lucrurile s-au schimbat. Vechii prieteni te dau uitării, și cine stie poate unul-doi iși amintesc asa ca prin vis de tine. Timpul nu a stat în loc, iar cum eu sunt foarte vorbăreață nu mi-a fost greu sa imi fac altii noi. Deci îi pot invita pe toți in această iarnă să profităm de frumusețea ei. Îmi vine acum in minte o întamplare dintr-o iarnă, cred ca aveam 4-5  ani. Copil fiind așteptam cu nerăbdare să văd cum ninge.  Nu că acum nu aș aștepta. Nu-mi păsa că poate existau greutăți așa cum imi spuneau părinții mei. Voiam zapadă, sanie, om de zapadă...CADOURI (LE VREAU MEREU:D). Într-o dimineață trebuia să merg la gradiniță, dar tătal meu , parcă și acum îvăd expresia feței :``Vreau să văd cum ajungi tu la grădiniță, pentru că la cât ești de mică rămâi îngropată în zăpadă``. Așa că acasa nu puteam sta, deși mie-mi placea, s-a gasit o soluție, tatăl m-a luat in brațe și prin  acea zăpadă m-a dus la gradiniță. Desi, aveam 4-5 ani îmi plăcea și în brațe. El era înalt, solid, puternic si credeam eu că stând în brațe la el așa sunt și eu. Era plăcut, puteam să văd totul, casele acoperite de zăpadă, totul era alb. Îmi amintesc atâtea lucruri din copilărie  și mă bucur pentru că în momentul în care povestesc, trăiesc din nou acea perioadă. E minunat să poți retrăi clipele copliăriei....


Acum sa-mi termin cafeaua, sa-mi admir colega dormind si sa simt frigul de afara....

O dracie

Vorba lui Marin Sorescu ...ce-i dracia asta pe care trebuie sa o traiesc? De ce nu poti sa spargi zidul ala nenorocit in care te arunca altii? Poate ca e doar o zi in care sunt dezamagita de mine, sigur e doar o zi...dar, zilele astea ma seaca...Pur si simplu nu vreau perfectiune, dar muncesc pentru a ma multumi...si?pe dracu..muncesc si sunt tot mai dezamagita....O dracie inutila .....

Soția președintelui

Numele cărții finalizate chiar acum „Soția președintelui” m-a trimis într-un spațiu geografic diferit de cel actual, și nu numai. Elizabeth Curtis Sittenfeld, autoarea romanului „Soția președintelui”, descrie viața personajului feminin, Alice, din prima clipă până la vârsta de 61 de ani. Modul în care aceasta face cunoscută viața personajelor este unul  destul de îndrăzneț si emoționant. Trebuie să recunosc faptul că nu m-a capatat încă din prima pagină, dar deja la cea de-a doua eram toată cuprinsă de curiozitate:))...Când am împrumutat-o de la bibliotecă mi-am zis„cine știe ce carte plictisitoare mi-am luat?!”Nici gând de așa ceva...Să prinzi o carte în care ți se spune despre copliărie, adolescență și maturitate, să te distanțezi de ceea ce trăiești tu și să-ți pui întrebări referitoare la aceste perioade este puțin ciudat. De ce spun asta? În primul rând, copilăria fetei poate fi ușor recunoscută, sau mai bine spus te regăsești simplu în acea viață „Cu o bunică, dispusă să te ajute mereu, cu doi părinți care te iubesc necondiționat, cu prietene  pe care le inviți la jocuri etc”. Adolescența nu e cu mult ieșită din comun, însă mie aici mi-a atras atenția un eveniment neplăcut. Să fii îndrăgostită la 17 ani de un băiat, căruia să nu îi poți mărturisi, dar în schimb să-l omori ...Teribil....Să ajungi la 61 de ani și gândul tău să fie la acel episod...Trecută și de adolescență, fata rămâne și fără bunică, dar și fără tată. E normal, cu cât noi înaintăm în viață, cu atât cei  prezenți se sting. Sau, cum spun părinții noștri :„Copiii cresc  noi îmbătrânim”.  Alice, ajunge bibliotecară, apoi își găsește iubirea adevărată, se căsătorește si are o fetiță, Ella. Din simpla bibliotecară ajunge primă doamnă, soțul ei devenind președinte al SUA. De remarcat este că Alice și soțul ei, Charlie susțineau lucruri diferite. Charlie considera că războiul este necesar și că prin el vor fi răsplătiți cei morți, iar Alice nu vedea asta nici pe departe. Cu toate neînțelegerile cei doi au rămas împreună.
Citind această carte m-am întrebat ce este mai bine: „Să fii un om simplu despre care nu se vorbește nici de bine, nici de rău, sau nu? Încă nu am găsit un răspuns, însă trăiesc cu speranța că următoarea carte pe care o voi citi mă va ajuta să clarific lucrurile. Sau, poate cum spune Alice „În viața asta  trebuie să mai rămână câteva secrete pe care ori să nu le aflu, ori să rămână doar ale mele”.

Din nou...

Nu de puține ori mă cuprinde sentimentul de melancolie. Mă gândeam în timp ce-mi citeam cartea că vin sărbătorile. Și într-un fel mă bucură, dar în același timp mă și întristează. Sunt prinsă acolo, undeva.  Îmi amintesc primul an fără el, iar acum încă unul...și până în ultima clipă a vieții mele tot fără el. Deși, am mai trecut prin această etapă sentimentul acela mă prinde. Ar trebui sau ar fi trebuit ca până acum să înțeleg, dar sigur în fiecare an de sărbători îl voi aștepta....dar, el nu va veni...Niciodată, cel puțin nu acum, nu aici...în această lume. Nu îmi este deloc ușor să merg acasă și să nu îl găsesc, nu-mi este deloc ușor să nu-i pronunț numele, sa nu vorbesc despre el....O zi fără să-mi amintesc de acest om minunat ar fi groznică. Amintirile dor, dar mie îmi dau puterea să privesc înainte. Dacă anul trecut mă mai gândeam și la altcineva, care din fericire trăiește, acum mă gândesc doar la el, la tatăl meu. Mereu mă voi gândi. Mi-e dor de familia mea cu mama și tata...Atât de dor...Atăt de dor sa spun ”tati„, să-i povestesc nebuniile mele...Mi-e dor să mă simt protejată si iubită necondiționat, certată și trasă la răspundere, felicitată și sfătuită...Cât dor...Și, dorul doare....Nu e acel dor după o iubire  pierdută, după un coleg ce a plecat sau după un amic, e un dor care-ți seacă sufletul de-a binelea. E un dor ce se-ncăpățânează să plece...Iar, dacă aud zilnic:Timpul trece, totul va fi bine etc. Da, timpul trece, normal, nimic nu mai stă în loc și cu atât mai puțin după noi. Toate vor fi bune sau totul va fi bine, dar dorul acela de părinte nu ți-l poate lua nici timpul, nici altceva. Ți-ai dorit să dai timpul înapoi doar pentru o clipă? Sau , să mori pentru o clipă? Oare? De mică am crezut în spiritul Crăciunului, am fost crescută să cred în puterea sărbătorilor. Îmi amintesc de mine când aveam 16 ani,  cu două zile înainte de Sf. Nicolae. Eu am o pasiune pentru ursuleți și întâmplător am plecat cu tatăl meu la cumpărături. Am intrat într-un magazin unde am zărit un ursuleț, ce ursuleț...era unul maree, verde și parcă îmi spunea „Cumpără-mă, eu îți voi mai rămâne”. Normal, l-am privit pe tatăl meu și i-am spus cu o față de copil nevinovat „Îți place? Tati, poți să mi-l iei?Te rog, când voi lua bursa(am avut norocul ca în liceu să iau bursă) îți voi da banii!te rogggg”. Aveam obrajii roșii, de fapt eram roșie ca racul, aveam o față așa drăguță, iar ochii mei mari au fost destul de convingători, dar nu atunci. Tatăl meu nu avea bani și pentru acel urs. Așa m-am supărat, așa i-am reproșat că nu mă iubește ca pe fratele meu, că daca el i-ar fi cerut o mașinuță imediat s-ar fi rezolvat. Nu am primit ursulețul, dar am primit un bebeluș. Ciudat?! Da, m-am uitat și i-am spus tatălui meu cu o voce prefăcută ”Frumos„. În mintea mea era ursul...Dar, a ajuns și acel bebeluș să-mi placă, ba chiar foarte mult. Nici măcar în sera de Crăciun nu am primit ursulețul, dar de ziua mea , în februarie tatăl meu pe lângă celelalte surprize, mi-a luat ursul. Eram supărată, plânsesem toată ziua la școală. Seara tati ,mami  și fratele meu au plecat la cumpărături. Era în jur de ora 19:00, când în camera mea omul acela mare cu flanel roșu și gros  și-a făcut apariția. Dar, nu singur. Avea în brațe acel urs . Am plâns. Pentru mulți nu înseamnă mare lucru, e doar un maimuțoi, dar pentru mine a însemnat enorm, iar acum ...acum când îl privesc în camera mea, rămasă și ea singură îmi amintesc de tatăl meu, de acea zi, de tot. Și nu e singurul lucru de care-mi amintesc, dar....ținând cont că încet, încet vin sărbătorile...iar, dorul mă cuprinde iară....
Din nou, din nou...:)

Din nou...

Fără ea

Nopțile mele au redevint foarte lungi. Nu adorm cu ușurința de pe vremuri, acum am nevoie de ore bune pentru așa ceva. Cu toate astea nu mă plâng. Ea mă ajută să rezist o zi întreagă și o bună parte din noapte. Cine este ea? Ea este minunata prietenă , companie de zi și noapte, de suferință si fericire..este....Cafeaua:D...Adorm cu gândul la ea și mă trzeesc la fel.  Primul lucru pe care îndrăznesc să-l fac fie la ora 06:00, fie la ora 10:00 când mă trezesc este cafeaua. Chiar dacă îi cunosc și dezavantajele eu nu mă pot lipsi de ea. Fără ea probabil aș dormi ca valiza-n gară, nu aș reuși să-mi citesc minunatele cărți...Ador cafeaua, iar mirosul ei ma trezește și din cel mai profund somn....:-P

M-a prins...

Există povești scrise și nescrise, există oameni fericiți și triști. Mereu vor exista extreme.  În urmă cu două zile am terminat de citit o carte extraordinară, cu siguranță exista și un film, însă eu prefer mai întâi cartea, apoi filmul. „Mesaj din Vietnam” m-a prins. Două zile atenția mea a fost concentrată asupra acestei minunate cărți. Inițial,  când am auzit de acest titlu părerea mea era cu mult diferită de cea de acum. Trebuie să recunosc faptul că această carte mi-a fost recomnadată de colega mea, Magda, o mare devoratoare de cărți. Când am luat această carte credeam că o voi citi în trei, patru  zile, nicidecum în două. Și, cum? Pe nerăsuflate. Încă din primele rânduri m-am regăsit în această carte. Atâtea evenimente, atâtea neplăceri și personaje... Titlul cărții reprezintă rubrica la care a lucrat personajul principal feminin, Paxton. Nu de puține ori am tendința de a imita personajele preferate, ba chiar o perioadă bună de timp mă comport ca ele. Mai mult,  mă îndrăgostesc de caracterul lor. Îmi fac o imagine și le atribui calitățile și defectele creionate de scriitor. Revenind la carte.  Paxton, o fată  cu părul blond, zveltă, rămasă fără tată la vârsta de 15 ani, vârstă la care nu înțelegea prea multe a reușit să meargă la Universitatea din California, unde a studiat trei ani, apoi a renunțat, dar a ajuns mult mai cunoscută și mult mai apreciată în comparație cu cei care termină  poate două facultăți.  Faptul că mama ei nu o susținea a determinat-o să plece cât mai departe de ea și fratele ei.  Bineînțeles că timpul nu a stat în loc , ea a crescut , a devenit adolesecentă, a cunoscut mulți oameni și s-a îndrăgostit. Lucrurile în dragoste nu sunt întotdeauna așa cum ne dorim: să iubim și să fim iubite, să fim fericiți mult timp. Asta știm cu toții, sau cel puțin măcar o dată în viață am fost trădați în dragoste. Când spun trădați nu mă refer neapărat la înșelat, acestui cuvânt îi atribui și alte conotații. Poate ne-a mințit iubitul/ iubita sau poate ne-a părărsit pentru totdeauna, adică nu vom mai vedea niciodată persoana iubită. Moartea poate fi dușmanul nostru. Eiii!! Așa s-a întâmplat și cu această minunată fată s-a îndrăgostit și  iubitul ei Peter a fost chemat la război, unde a murit. Culmea ironiei, moartea lui Peter a fost declarată „moarte accidentală”, ceea ce a determinat-o pe Pax să meargă în Vietnam să vadă adevărul cu ochii ei. După multe întâmplări, și poate cele mai dure au fost moartea tatălui ei, apoi a iubitului , fata a avut puterea de a se ridica și de a-și continua drumul. Și ce drum? Nicidecum acela propus, ci un drum ales într-o fracțiune de secundă. Nu s-a mai gândit la viața ei, pur și simplu  a decis să riște, să meargă acolo unde nici bărbații nu aveau curaj. Acestă  femeie curajoasă, ambițioasă, puternică  a răzbit într-o lume imposibil de înțeles.  O lume plină de mizerie, de oameni omorâți „accidental”, o lume în care e greu să supraviețuiești, Paxton a regăsit o altă iubire , un om  demn de urmat, pentru că  Tony, bărbatul cel nou din viața ei  era la fel de puernic și plin de viață , chiar dacă a fost la un pas de  moarte.

Sunt multe de spus despre această carte, care a apărut în viața mea pe neașteptate, dar nu regret o clipă. Poate pentru că  și tatăl meu s-a stins prea repede, si poate aveam nevoie să cunosc acest personaj pentru a-mi aminti de fiecare dată de el când am moralul la pământ.

În urma acestei lecturi mi-am spus că nu voi renunța nicicând să cred în mine , să-mi iubesc familia  și să lupt pentru visele mele.  Îndrăznesc să vă recomand această carte , pentru că deja prietena mea, Corina nu-i mai dă drumul.

Lansarea celor 100 de lampioane în Piața Unirii

      Piața Unirii din Timișoara a găzduit joi seară sute de persoane gata să asiste și să lanseze cele 100 de lampioane.  Evenimentul a fost organizat de AIESEC Timișoara, cu scopul de a oferi informații despre campania de recrutări a noi membri. Cei care au luat parte la eveniment   s-au bucurat atât de atmosfera „colorată”,  cât și de compania membrilor organizației AIESEC.  De asemenea,  au beneficiat și de informații legate de  pașii pe care trebuie să-i urmeze pentru a putea face parte din AIESEC.

           Cei care doresc să devină membrii AIESEC sunt așteptați săptămâna viitoare,  miercuri și joi, la Universitatea de Vest din Timișoara, la alte evenimente unde vor putea afla  informații referitoare la  beneficiile membrilor AIESEC Timișoara

Dupa atata timp

    Hello!!! Am revenit . Cam tarziu, dar am revenit.  Din pacate timpul meu a fost asa scurt, ca nici de vacanta nu m-am putut bucura in totalitate, insa nu este atat de trist. Ma plictisesc cumplit, cateodata. Alteori abia am timp sa dorm. Dar...nici asta nu conteaza. Ceea ce este foarte important il reprezinta faptul ca am reusit ceea ce mi-am propus. Spre exemplu, am slabit aproape 18 kg in 3 luni si ceva. Pentru mine acest lucru este important, deoarece nu multi pot sa respecte un regim alimentar, o dieta cu strictete.  In acest timp  am invatat sa zambesc la fiecare lovitura. De ce? Pentru a putea trece peste durere cu usurinta. Am invatat ca este buna indiferenta si chiar ajuta la detasarea de anumite situatii mult mai usor. Am invatat ca moartea este inevitabila, oricum, dar viata nu se sfarseste atunci cand un suflet pleaca, ci reincepe. Am plans, am zambit, am alergat spre nicaieri, dar am aceste drepturi, atata timp cat sunt om. Am invatat asa multe, dar de invatat nu voi termina nicicand...Voi invata pana cand timpul va expira pentru mine. Am vazut, am simtit ca trecutul ma cauta din nou , cu disperare, fara sa-i pese, cu toate astea n-am incetat sa sper. Am vazut dincolo de chipul unui om, pentru ca am reinceput sa cred in iubire, in frumusete, in zambete, in lacrimi si in ziua de maine.  Am vazut cum timpul zboara si am decis ca n-are rost sa stau inchisa intr-un univers plin de amintiri...Am vazut, am invatat, am simtit, am trait....am acceptat...am reusit:)

Nici mai mult, nici mai putin

Timpul zboara si nu ia in calcul dorintele, nevoile, dorurile noastre. Pur si simplu, zboara. Mi-e dor de acea vreme in care singura preocupare a mea erau doar papusile, asta un timp, deoarece pe la 5-6 ani am facut pasiune pentru masini. Ba mai mult, din fetita cuminte ce eram devenisem un ``baietel`` rau sau o razboinica, cum zicea tatal meu.
Imi amintesc si acum acea zi cand am pasit in scoala mea, cand mi-am vazut invatatorul , acel om inalt si subtirel cu vocea blanda, privindu-ne pe fiecare in parte si intrebandu-ne care este numele nostru. Eu, micuta si tunsa  baieteste , cu obrajii rosii, toata plina de timiditate stand in banca foarte linistita. Asta  a fost la inceput, nu mi-a trebuit nici macar o saptamana ca sa imi arat vitejia in clasa. Rea sau buna am terminat scoala primara, si bineinteles am cunoscut un alt nivel al vietii. Clasele V-VI le-am facut la Borascu, nici acolo nu pot spune ca am fost usa de biserica, din contra. Urmatorii ani am fost transferata si mi-a prins bine din toate punctele de vedere. Trebuia sa-mi infrunt colegii, care se credeau genii, dar saracii unii dintre ei nu stiua cine sunt si incotro se indreapta, dar pana la urma nu ei ma preocupau, indiferent de cum ma priveau si ce spuneau. Nivelul scazut al invataturii i-au facut sa ma desconsidere, unii erau atat de ipocritii, altii isi vedeau de-ale lor...In fine, 2 ani nu am murit. Am trecut la liceu, nu pot zice ca a fost greu, ci doar nou. Poate greu a fost ultimul an de scoala, momentul in care tatal meu s-a stins din viata, dar scoala nu mi-a ridicat niciodata probleme. Si uite asa am ajuns aici. Primul an de facultate incheiat, noi persoane si-au facut aparitia in viata mea, dar sigur asta nu e sfarsitul, iar eu nu ma tem. Mereu voi fi o razboinica si zic eu, o invingatoare.

Cunoastere? Paradigma?

             Mi-a placut mereu sa caut frumusetile, misterele lumii si puterea vie a imaginilor. Le-am gasit in multe carti ale trecutului si in creatia anonima  a folclorului spre care m-am aplecat mereu cu interes si pretuire. Intr-un fel caut ceva ce n-am vazut niciodata, intr-alt fel caut ceva ce stiu, dar, cu cat caut mai mult, cu atat gasesc mai putin, sau deloc. Am optat , insa mai mult spre latura intelegerii, decat a cunoasterii, intrucat, am considerat ca prin intelegerea unui singur lucru pot cunoaste mai multe. Inaintarea in viata inseamna cunoasterea lumii vazute si poate eternitatea, lumea nevazuta. Nu de putine ori, sentimentul cunoasterii ma incearca , provocandu-mi o stare de confuzie, greu , chiar imposibil de explicat.  In conceptia mea, gresita sau nu, corecta sau mai putin corecta , exista doua aspecte ce pot viza cunoasterea lumii vazute si nevazute. Un prim aspect l-ar putea reprezenta cunoasterea de sine; cu cat te cunosti mai bine, cu atat iti descoperi pasii in viata, poti cunoaste lumea vazuta. Insa, mereu omul are de invatat de la inaintasi , si atunci apare intrebarea: `` Exista cunoastere totatla?`` Lumea vazuta poate fi considerata  o interpretare a lumii nevazuta, acesta fiind cel de-al doilea aspect al cunoasterii.

           In sfarsit, prin cunoastere se pot intelege  o multime de lucruri , dar cunoasterea de sine inseamna cunoasterea randuielilor firesti din viata, rezultand astfel, cunoasterea totatala, adica cunoasterea lumii vazute si nevazute...

S-a terminat!

Dupa zile lungi de sociologie si etica s-a terminat. S-a incheiat un capitol, dar incepe altul, de fapt in fiecare zi incepe  sau reincepe cate ceva . Asa incet, incet s-a dus primul an de facultate. Nici nu am realizat cat de repede s-a scurs timpul, dar asta nu inseamna ca ma mira. M-am obisnuit ca timpul sa treaca pe langa mine, iar eu abia sa realizez. Face  parte din viata mea. E timpul sa ma reintorc acasa nu pentru mult timp, dar atat cat este ma voi bucura de el. Ma voi bucura de fiecare  CLIPA petrecuta alaturi de cei dragi. Asta am invatat in acest an de facultate sa ma bucur si de cel mai scurt timp petrecut alaturi de oamenii pe care-i iubesc. Am plans, am ras, am invatat sa merg inainte, chiar daca adormeam cu lacrimi pe fata,  m-am ridicat.
Chiar daca sunt amintiri care nu-mi dau pace incet, incet le ingrop alaturi de acei oameni care m-au lasat cu ele. Poate ca pana acum doua saptamani nu mi-am dorit sa scap de ele; nu puteam  renunta pentru ca mai existau sperante, dar in urma unei vesti am decis sa las dracului totul acolo , caci daca asa a fost sa fie , inseamna ca s-a intamplat cu un scop. Da, adevarat! Daca nu se intampla probabil, de fapt mai mult a sigur nu mai ajungeam sa-mi termin primul an de facultate unde mi-am propus candva, exista riscul sa ma limitez doar la strictul necesar, iar putin, cate putin sa-mi dispara ambitia, visele si dorinta de a  urca pe treptele societatii. Ramaneam prinsa acolo cu acele persoane incapabile sa-si doreasca  si as fi devenit ca ele. Pentru ce? Pentru ce sa-mi fi distrus eu viitorul ? Pentru a-l construi pe al altora?
Pentru nimic...In urma acestei experinte , in urma acestui an am avut timp sa meditez, sa-mi dau seama si sa nu renunt. Credeam ca NU POT, dar trebuia sa ma regasesc odata...stiam eu ca nu pot renunta asa usor la mine si de fapt asta e cel mai important sa nu renunti la tine si sa inveti sa renunti la altii, caci in caz contrar vei regreta. Daca am intrat in hora voi juca pana la capat.

S-a sfarsit cu acea dezamagire inutila , dezamagire provocata de un ``om inutil``. Da, s-a sfarsit...cu dezamagirea, cu sesiunea....si a inceput VACANTA...asa ca:


VACANTA PLACUTA!!!!