24 noiembrie 2012

Soția președintelui

Numele cărții finalizate chiar acum „Soția președintelui” m-a trimis într-un spațiu geografic diferit de cel actual, și nu numai. Elizabeth Curtis Sittenfeld, autoarea romanului „Soția președintelui”, descrie viața personajului feminin, Alice, din prima clipă până la vârsta de 61 de ani. Modul în care aceasta face cunoscută viața personajelor este unul  destul de îndrăzneț si emoționant. Trebuie să recunosc faptul că nu m-a capatat încă din prima pagină, dar deja la cea de-a doua eram toată cuprinsă de curiozitate:))...Când am împrumutat-o de la bibliotecă mi-am zis„cine știe ce carte plictisitoare mi-am luat?!”Nici gând de așa ceva...Să prinzi o carte în care ți se spune despre copliărie, adolescență și maturitate, să te distanțezi de ceea ce trăiești tu și să-ți pui întrebări referitoare la aceste perioade este puțin ciudat. De ce spun asta? În primul rând, copilăria fetei poate fi ușor recunoscută, sau mai bine spus te regăsești simplu în acea viață „Cu o bunică, dispusă să te ajute mereu, cu doi părinți care te iubesc necondiționat, cu prietene  pe care le inviți la jocuri etc”. Adolescența nu e cu mult ieșită din comun, însă mie aici mi-a atras atenția un eveniment neplăcut. Să fii îndrăgostită la 17 ani de un băiat, căruia să nu îi poți mărturisi, dar în schimb să-l omori ...Teribil....Să ajungi la 61 de ani și gândul tău să fie la acel episod...Trecută și de adolescență, fata rămâne și fără bunică, dar și fără tată. E normal, cu cât noi înaintăm în viață, cu atât cei  prezenți se sting. Sau, cum spun părinții noștri :„Copiii cresc  noi îmbătrânim”.  Alice, ajunge bibliotecară, apoi își găsește iubirea adevărată, se căsătorește si are o fetiță, Ella. Din simpla bibliotecară ajunge primă doamnă, soțul ei devenind președinte al SUA. De remarcat este că Alice și soțul ei, Charlie susțineau lucruri diferite. Charlie considera că războiul este necesar și că prin el vor fi răsplătiți cei morți, iar Alice nu vedea asta nici pe departe. Cu toate neînțelegerile cei doi au rămas împreună.
Citind această carte m-am întrebat ce este mai bine: „Să fii un om simplu despre care nu se vorbește nici de bine, nici de rău, sau nu? Încă nu am găsit un răspuns, însă trăiesc cu speranța că următoarea carte pe care o voi citi mă va ajuta să clarific lucrurile. Sau, poate cum spune Alice „În viața asta  trebuie să mai rămână câteva secrete pe care ori să nu le aflu, ori să rămână doar ale mele”.


19 noiembrie 2012

Din nou...

Nu de puține ori mă cuprinde sentimentul de melancolie. Mă gândeam în timp ce-mi citeam cartea că vin sărbătorile. Și într-un fel mă bucură, dar în același timp mă și întristează. Sunt prinsă acolo, undeva.  Îmi amintesc primul an fără el, iar acum încă unul...și până în ultima clipă a vieții mele tot fără el. Deși, am mai trecut prin această etapă sentimentul acela mă prinde. Ar trebui sau ar fi trebuit ca până acum să înțeleg, dar sigur în fiecare an de sărbători îl voi aștepta....dar, el nu va veni...Niciodată, cel puțin nu acum, nu aici...în această lume. Nu îmi este deloc ușor să merg acasă și să nu îl găsesc, nu-mi este deloc ușor să nu-i pronunț numele, sa nu vorbesc despre el....O zi fără să-mi amintesc de acest om minunat ar fi groznică. Amintirile dor, dar mie îmi dau puterea să privesc înainte. Dacă anul trecut mă mai gândeam și la altcineva, care din fericire trăiește, acum mă gândesc doar la el, la tatăl meu. Mereu mă voi gândi. Mi-e dor de familia mea cu mama și tata...Atât de dor...Atăt de dor sa spun ”tati„, să-i povestesc nebuniile mele...Mi-e dor să mă simt protejată si iubită necondiționat, certată și trasă la răspundere, felicitată și sfătuită...Cât dor...Și, dorul doare....Nu e acel dor după o iubire  pierdută, după un coleg ce a plecat sau după un amic, e un dor care-ți seacă sufletul de-a binelea. E un dor ce se-ncăpățânează să plece...Iar, dacă aud zilnic:Timpul trece, totul va fi bine etc. Da, timpul trece, normal, nimic nu mai stă în loc și cu atât mai puțin după noi. Toate vor fi bune sau totul va fi bine, dar dorul acela de părinte nu ți-l poate lua nici timpul, nici altceva. Ți-ai dorit să dai timpul înapoi doar pentru o clipă? Sau , să mori pentru o clipă? Oare? De mică am crezut în spiritul Crăciunului, am fost crescută să cred în puterea sărbătorilor. Îmi amintesc de mine când aveam 16 ani,  cu două zile înainte de Sf. Nicolae. Eu am o pasiune pentru ursuleți și întâmplător am plecat cu tatăl meu la cumpărături. Am intrat într-un magazin unde am zărit un ursuleț, ce ursuleț...era unul maree, verde și parcă îmi spunea „Cumpără-mă, eu îți voi mai rămâne”. Normal, l-am privit pe tatăl meu și i-am spus cu o față de copil nevinovat „Îți place? Tati, poți să mi-l iei?Te rog, când voi lua bursa(am avut norocul ca în liceu să iau bursă) îți voi da banii!te rogggg”. Aveam obrajii roșii, de fapt eram roșie ca racul, aveam o față așa drăguță, iar ochii mei mari au fost destul de convingători, dar nu atunci. Tatăl meu nu avea bani și pentru acel urs. Așa m-am supărat, așa i-am reproșat că nu mă iubește ca pe fratele meu, că daca el i-ar fi cerut o mașinuță imediat s-ar fi rezolvat. Nu am primit ursulețul, dar am primit un bebeluș. Ciudat?! Da, m-am uitat și i-am spus tatălui meu cu o voce prefăcută ”Frumos„. În mintea mea era ursul...Dar, a ajuns și acel bebeluș să-mi placă, ba chiar foarte mult. Nici măcar în sera de Crăciun nu am primit ursulețul, dar de ziua mea , în februarie tatăl meu pe lângă celelalte surprize, mi-a luat ursul. Eram supărată, plânsesem toată ziua la școală. Seara tati ,mami  și fratele meu au plecat la cumpărături. Era în jur de ora 19:00, când în camera mea omul acela mare cu flanel roșu și gros  și-a făcut apariția. Dar, nu singur. Avea în brațe acel urs . Am plâns. Pentru mulți nu înseamnă mare lucru, e doar un maimuțoi, dar pentru mine a însemnat enorm, iar acum ...acum când îl privesc în camera mea, rămasă și ea singură îmi amintesc de tatăl meu, de acea zi, de tot. Și nu e singurul lucru de care-mi amintesc, dar....ținând cont că încet, încet vin sărbătorile...iar, dorul mă cuprinde iară....
Din nou, din nou...:)

Din nou...