Cum să fii OM în 2016?

Titlul meu poate suna deplasat, dar hai să privim adevărul, câte persoane din anturajul nostru mai intră în categoria OM în adevăratul sens al cuvântului.  Mie nu îmi pare că prea mulți. Oricât de dur este, realitatea trebuie acceptată. Nu neg, există multe ispite în secolul nostru și atunci totul devine așa greu, dar dacă ne-am aminti o clipă cine suntem noi cu adevărat, lucrurile ar căpăta o direcție frumoasă.

Căci a fi OM nu înveți la școală, la facultate sau mai știu eu unde, să fii OM înseamnă să ai niște principii după care să te ghidezi, niște valori sănătoase și respect. Dar ca să fiu sinceră, respectul mi se pare că lipsește cu desăvârșire din societatea noastră. Cu toții geșim, dar nu ne și asumăm. Sunt sigură că asumarea și conștientizarea reprezintă elemente principale în definirea noastră ca și oameni. Lipsa banilor ne face pe zi ce trece tot mai dușmani, ne dușmănim pe noi și uităm că nu banul te face OM, însă...

Din punctul meu de vedere, în fiecare zi pierdem câte un om, unii sunt vrăjiți de puterea finaniciară a altora, iar alții de propriile realizări. Am ajuns o societate condusă de lucruri materiale și este trist. Cred că nu am întâlnit situații mai urâte decât acelea în care în cadrul unei discuții te trezești cu o întrebare negândită „Și...cât câștigi?”. Păi câștig cât pot, cât vreau, dar nu asta mă definește pe mine. Da, da, nu s-a mai lovit nimeni de chestia asta. Ori, situații mai există, gen: am o leafă lunară de nu știu câte zeci de miloane...So what? Ce crezi, ești unica persoană care are bani? Oh, dă-mi voie să te dezamăgesc, NU!

Clar, asta nu înseamnă să fii OM, ci o „tentativă” marcată de frustrări. Cred că dacă nu pleci de acasă cu principii bine stabilite sau dacă nu te reeduci la timp, chestiunea asta cu OM e mai greu de  înțeles și dobândit .

Nu uita că e atât de simplu să fii OM! Și cred că Dalai Lama a zis bine ”Fii bun ori de câte ori este posibil. Este întotdeauna posibil.” Aici BUN aș înlocui cu OM, deci -  Fii OM ori de câte ori este posibil. Este întotdeauna posibil.

Dimineți „mișcătoare”

Încerc pe cât posibil să fac mișcare. La început mă foloseam de sport doar pentru a slăbi, în timp am mai schimbat din gândirea mea obsedată de slăbire.:) Nu de tot, dar pentru că jobul meu presupune doar stat pe scaun și tastarea continuă la comp (am mâini antrenate), trebuie să ies din rutină. Aleg să fac sport, pentru că mă relaxează și mă încarcă de energie pozitivă. Ce mă scoate din sărite este faptul că nu am timp, pentru că la mine programul nu e bătut în cuie, pot lucra 6h, 8h, 14h și tot așa. Încerc să fac măcar de 3 ori pe săptămână sport. Tae Bo, jogging, zumba și chiar mers pe jos, cât mai mult mers pe jos. Fie aleg diminețile pentru sport, asta dacă nu cumva am altceva de făcut, fie serile. 

De ce mai fac sport? Simplu, mă ajută la disciplină și mă face mai organizată. Cum stau o lună fără activitate, cum programul meu se destramă și nu oricum, ci definitiv! 

Diminețile mi se par perfecte să faci sport, pentru că te alegi cu energie și cu poftă de a face cât mai multe activități.  În ceea ce mă privește, mișcarea oricât de puțină ar fi, are o mulțime de beneficii, e testat! 

Alege și tu să-ți faci dimineți „mișcătoare”. :) Succes!

Taximetristul Moș Caramea

Când vreau să ajung mai repede la destinație, apelez la un taxi. Motivul? Ăștia știu sigur scurtăturile și se bagă cu tupeu, eu sunt mai finuță în trafic. Așa s-a întâmplat că mergeam spre gară și o aglomerație infernală îmi toca încet, încet din răbdare. Norocul meu a fost cu un taximetrist tare fain, Moș Caramea. Nu glumesc! 

Mă trezesc cu taximetristul că mă întreabă „E prima dată când mergeți cu mine?”. Răspund eu că nu știu, iar el râzând „O să văd eu imediat. Domnișoară o să vă rog să îmi răspundeți sincer, dar foarte sincer la următoarea întrebare.”Mă gândeam eu că e un dement care cine știe ce mă întreabă de cobor în secunda următoare. Politicos mi se adresează:„Ați fost cuminte în ultima perioadă?”. Sinceritatea mea îi răspunde, -  depinde, eu nu sunt cuminte nicoadată. Următoarea mișcare a fost prezentarea unei cutii de metal în care se aflau multe caramerele. Am zis că își bate joc de mine, dar omul chiar mă servea cu 2 caramele. L-am întrebat de ce face asta și explicația a fost următoarea: „Să vă explic, m-am gândit să elimin monotonia din taxi. Și am zis să fac un joc motivant pentru cei mici. Adică, să-i determin să fie mai cuminți și să înțeleagă de fapt ce înseamnă cumințenia asta. Deci, întreb dacă a fost cuminte, iar copilului ce zice NU i-am dat 2 caramele, celui care zice DA, îi las libertatea să ia câte poate el. Apoi, femeile, și la ele m-am gândit. Să le motivez puțin să nu mai fie cuminți.”  M-am amuzat copios, pentru că mi-a povestit cum era să le și încaseze de la o tanti foarte serioasă, care când a înțeles jocul s-a exprimat „Vaiii, îmi cer scuze, ce proastă sunt!”, iar Moș Caramea „Nu doamnă, stați liniștită. Nu sunteți proastă.”, iar doamna revoltată „Taci, știu eu ce spun.” Pentru cei mici mi s-a părut genială ideea, cu doamnele și domnișoarele sunt așa în dubii, dar pe cuvânt, cel mai haios taximetrist este Moș Caramea. Și nu mă înșel, pentru că la capitolul ăsta am ceva experiență. Într-o dimineață ploioasă mi-am propus să iau taxi spre birou. Culmea că și eu, dar și Alin am mers spre aceiași stație de taxi. Acolo, două taxiuri, iar Alin zice să-mi aleg eu unul. Mă uit la fețele lor, aleg taximetristul chel și brunet, mi s-a părut mai serios. Pe naiba! Nu a știut ce e aia regulă de circulație, a mers ca nebunul, înjura șoferii ce stăteau la semafoare...Crimă și pedeapsă pentru mine, mi-am zis „Na, tu și alegerile tale miraculoase!” I-am spus să mă lase să cobor, dar el „Cum sa fac asta? Sunteți clientul meu, nu, nu așa ceva nu se face.” De atunci am zis că trebuie să mă reapuc de condus că așa ceva...Concluzia, Moș Caramea este taximetristul cel mai haios care te poate face să ieși din problemele ce le ai. 

Deci grijă mare la taximetriști! :)

Povestea unor generații neînțelese

Îmi amintesc o discuție interesantă cu una dintre prietenele mele, discuție ce avea la bază generația părinților și a copiilor. Nu mai rețin exact contextul, dar știu sigur că ea era foarte șocată de cum se comportă o rudă cu părinții săi. Atunci am dezvoltat istoria unor generații diferite. Din punctul meu de vedere, părinții indiferent cât de „învechiți” ar părea, tot ai noștri sunt. Părinții mei nu-s foarte bătrâni, nu mai au 20 de ani, dar nici 80. Dar și dacă ar avea, ce? Nu m-aș rușina, ba din contră, mândria mi-ar cuprinde chipul, însă din nefericire, tatăl meu nu a prins nici măcar 50 de ani, decedând la vârsta de 44 de ani. Anyway...Însă, evident că generațiile sunt diferite, altfel ne-am plictisi unii de alții. Ce aș mai fi învățat eu de la ei mei dacă trăiau și ei ce trăiesc eu, dar fiecare a trăit perioada lui cu bune și rele, cu lipsuri și bucurii. Prietena mea era surprinsă neplăcut de un verișor care nu asculta deloc de părinți. Și aici am o părere, până la o vârstă îți poți controla copilul, apoi s-a terminat! Nu ai făcut asta la timpul potrivit, ai grija, posibil să nu mai poți. 

Cred că părinte poate fi oricine și fiecare alege cum să-și efectueze această „meserie”, însă prieten, nu! Când părintele tău este prietenul tău, înseamnă performanță. Eu am beneficiat de prietenia părinților mei, îmi amintesc și acum acele momente în care tatăl meu juca rolul unui personaj total neinteresat, dar culmea, controla atât de bine situația. Cum? Credeți-mă e atât de simplu, oferindu-mi prietenia și încrederea lui! 

Sunt aproape sigură cu nu istoria este vinovată, ci relația pe care fiecare părinte o construiește cu copilul său. Cred cu tărie că ceea ce face părintele, copilul va copia și el mai târziu. Cel mai banal exemplu, la mine acasă de sărbători se făceau tot mai multe chestii (petreceri) și fiecare persoană ce ne trecea pargul era servită și rugată măcar să guste (un vin, ceva acolo :) ). Eu am văzut asta la familia mea, asta fac și eu. Și chiar dacă am părinți tineri, există și la noi istorie, dar relația de prietenie construită este precum un pod pe care nici cel mai aprig fenomen al naturii nu-l poate distruge. E o relație bazată pe respect și iubire și din fericire principiile care au vizat familia mea, indiferent de probleme, au fost: iubire, respect și încredere! 

Prieten, psiholog și mentor, asta trebuie să fie părintele. Și mare grijă ce-ți înveți copilul, căci aici nu mai vorbim de note și chiul, ci de pierderi și dezvoltare mai puțin sănătoasă. 

Eu aud zilnic „nu înțeleg ce vor părinții mei” sau „ copilul meu nu pricepe nimic din ce-i zic”. De ce? Fie nu ai construit relația asta de prietenie despre care tot vorbesc și ai fost rigid, ai vrut să te impui în fața copilului doar prin reguli, fie ți-ai neglijat meseria de părinte și n-ai fost în stare să stabilești niște reguli. Există perioada aia în care poți foarte ușor să scapi copilul din mână, dar fiind prieten cu el, nu va mai veni să vorbească cu părintele, ci cu prietenul. L-ai pierdut ca și copil, l-ai câștigat ca și prieten. 

Sunt multe de zis, iar eu nu am experiența necesară să mai dezvolt, tot ce spun se bazează pe ceea ce sunt eu și pe modul în care am fost construită, dar și pe ce am văzut în jurul meu. Adaug la final o chestiune importantă „Nu vă mai țineți copilul în puf, lăsați-l să intre în viață, să simtă, să se lovească, dar mai ales să învețe să se ridice”. Spun asta, pentru că eu când am apucat drumul Banatului, mulți au comentat și i-au zis mamei mele „Dar la Craiova nu putea să facă facultate sau mai aproape?”. Ba da, sigur că puteam! Atunci ar fi fost mai simplu, dar eu am ales să merg și să prind șansa cu ambele mâini, chiar dacă am fost trântită la pământ de atâtea ori...mama nu m-a privat de șansă, iar eu am învățat o mulțime de lucruri pe care nu le-aș fi cunoscut dacă mergeam acasă și mama punea masa, plătea facturi etc. Iar eu azi sunt un om cu coloană vertebrală datorită părinților mei, și mai ales mamei care nu a ascultat decât de dorința copilului ei. 

Ai făcut meniul pentru Sărbătorile Pascale?

Încep prin a vă spune că am descoperit http://www.jamilacuisine.ro/, rețete video pentru toate gusturile. Eu deja am testat câteva de acolo și nu doar că sunt perfecte, dar nu rezistă mai mult de o zi, deci?!

Am făcut  meniul de Paști și sună cam așa:

- un tradițional aperitiv cu de toate pentru toți.

- drob, dar nu voi folosi ficați, pentru că îi urăsc și din cauza lor am mâinile negre de la niște perfuzii, mai exact, m-am intoxicat cu ficați

- Sarmale cu curcan și multe legume

- Miel la cuptor, gătit de my brother

- Prăjituri, tradiționalul cozonac nu știu să îl fac, dar fac alte dulciuri delicioase, iar acum voi merge pe: Cremşnit de Budapesta, chec cu ciocolată și un tort cu cremă de mascarpone și zmeură.

Iar azi, pentru că e Miercuri, țin post și mi-am făcut ardei umpluți cu ciuperci, dovlecel, ceapa și pătrunjel...:)

Meniul tău care este?

Jazz, rodie și poftă de muncă!

Vă miroase a concediu? Și mie, dar nu mă dau bătută, merg la drum până Vineri. Unii ar spune că diminețile sunt groaznice, alții ar spune că-s minunate. Și mie-mi plac, dar cât îmi plac! Am obiceiurile mele, iar unele dintre ele sunt: să-mi dau drumul să cânte jazz, să iau o rodie să o pregătesc pentru a o savura și să mă gândesc la task-urile zilei respective. Poate este plictisitor, dar pe mine aceste obiceiuri mă energizează, îmi dau o stare de bine. Jazz, rodie și pofta de muncă, o echipă pe cinste. 

Mă ridic din pat fie cu un telefon, fie singură, geamul îl deschid și încep treburile. Cred că zilele alea plictisitoare trebuie să le folosim pentru odihnă. La mine dacă e Jazz, vine energia. E tipul de muzică care te lasă să meditezi la ce ai făcut și la ce mai trebuie să faci, e doza de bucurie pe care nu o iei dacă dansezi, ci doar dacă asculți. Sunt frapată de fiecare tonalitate, de fiecare ritm...iubesc să ascult Jazz. Și parcă diminețile sunt mai calde cu o porție de muzică bună, cafeaua te trezește mai bine, iar mâncarea devine tot mai gustoasă. 

Și acum rămânem pe ritm de Jazz, biroul vibrează și el, tastatura laptopului și-a făcut încălzirea, iar ziua bună abia așteaptă să ne revadă.

Poftă de muncă, dispoziție pentru Jazz și stomac pofticios pentru Rodie.:) Și un colaj pe care eu îl ascult chiar acum :D

Ce mai punem pe masă?

Când vine vorba de bucătărie, nervii mă apucă și reapucă. Întreb în stânga, în dreapta ce mai mâncăm, iar răspunsul este - nu știu. În timpul săptămânii, adică de Luni până Vineri, doar seara ne intersectăm la masă, iar atunci fiecare își ia cam ce dorește. Eu, spre exemplu, nu mănânc ciorbe seara, merg pe salate și fructe. Sigur, frigiderul trebuie să fie plin cu mâncare. La noi se gătește pentru două zile, cel mult. Fiind foarte sensibilă și cum nu mănânc orice, nu gătesc pentru 6 zile...Nu sunt vreun bucătar sau vreo pasionată de cratiță, din contră, prefer să lucrez și nu să gătesc. Dar...mai trebuie și asta! Și cum am intrat într-un cerc vicios din care nu pot să ies ușor, Work-home, home-work, azi am rupt rutina. Mai grav e că stau mult peste program și ca să fiu sinceră îmi place atât de mult ce fac că nici nu mă sinchisesc prea tare să zic că am obosit. 

Nu știu la voi cum e Sâmbăta sau Duminica, dar la mine e complicat, pentru că ori iau casa și o mut cu „susul în jos”, ori lucrez, ori....lenevesc! Când e soare mai „zburăm” în apropiere.  Și acum că mai sunt câteva zile până la Sărbătorile Pascale, oamenii se pregătesc, curățenie, mâncare...din astea. E și la mine ar fi așa, dar nu stau nici la cratiță și nici la curățenie, pentru că deja fac asta săptămânal. Eventual poate ajut vecinii, cine știe. :) Azi mi-am zis să schimb meniul de supe, grătar, cuptoare sau alte cele, așa că am luat niște creveți și i-am gătit rapid, rapid. Cum i-am gătit? Habar n-am, am căutat rețete și am pus acolo legume și asta a fost. 

 Un sos rapid și bun am făcut și nimeni nu s-a plâns. Așadar:

- o ceapă

- 4 căței de usturoi (mie-mi place tare)

- un arderi roșu

- 5 ciuperci de dimensiune medie

- jumătate de cutie sos de roșii

- busuioc (gătesc des cu busuioc)

- ulei (foarte puțin, nu mânânc prăjit și prefer să fierb)

- apă 

- sare

- piper

Am tăiat ceapa fideluță, cât am putut eu de bine, am pus-o la călit sau fiert, pentru că eu pun apă și fierbe puțin, așa cum am zis încerc să nu mânânc prăjit și de aproximativ 5 ani, mi-a ieșit. 

M-am jucat apoi cu ardeiul, l-am făcut mic și l-am pus peste ceapă, apoi am pus ciupercile tăiate cubulețe și le-am lăast să se moaie toate.

Între timp, creveții curățați i-am tras într-o tigaie, apoi am unit cele două compoziții. Am mai lăsat pe foc puțin, iar în cele din urmă am pus sosul de roșii. Au fiert împreună aproximativ 10-15 min. Iar la final, când s-a răcit puțin am pus usturoiul tocat mărunt. Cum mie îmi place usturoiul, finalul preparatului mi s-a părut potrivit pentru el, pentru că așa gustul nu se pierde. 

Sarea și piperul nu au lipsit. Nu mănânc sărat, deci fiecare după propriul gust, nici picant nu am voie, dar acolo puțin n-o fi foc. :) Busuiocul meu nelipsit și pofta de mâncare. Da, da....eu iubesc pătrunjelul. :)

De ce îmi plac diminețile?

Când zic că mă organizez, razna mai merg drumurile. Deci, nimic zis și totul făcut! :) Sună puțin aiurea să spui că îți plac diminețile, dar culmea este că mie-mi plac. Îmi plac diminețile, pentru că:

 - ador cafeau, nu consum multă, ci doar o mică ceșcuță, dar îmi place gustul, mirosul...îmi place cafeaua și cum nu beau la orice oră, dimineața se potrivește perfect cu o cafea;

 - nu ratez micul dejun deloc și încerc să fiu la 8 în picioare ca toată ziua să-mi fie organizată. Sâmbăta și Duminica mai sar peste oră :)

 - îmi reiau treaba sau încep alte activități

Și sunt multe motive pentru care îmi plac diminețile. Ce-i drept, ziua de Luni este puțin cam dură cu mine, dar și eu cu ea, nu ne înțelegem prea bine, nu există chimia despre care vorbim cu toții.

De altfel, ador diminețile muntoase. Îmi place muntele, iar atunci când merg într-o zonă de munte, diminețile mi se par mai.....curate! Reci? Nu, nici vorbă! Îmi amintesc că am fost în Brașov cu Alin și ne-am cazat chiar în centrul orașului. Ne-am luat cameră cu terasă, iar dimineața, cafeaua era altfel. Frigul se simțea, dar când mă uitam în față și vedeam muntele în toată splendoarea sa, frigul era o amintire. :)

Cred că diminețile sunt frumoase oricât ar fi de „dimineți”.

Cât de important este să spui DA sau NU? Cât contează un FEEDBACK?

Cu câțiva ani în urmă, aș spune ani buni, rușinea sau teama mă împiedica să spun DA sau NU. Habar n-am ce era în capul meu, dar lucrurile au evoluat și s-au schimbat mult. Spre exemplu, înainte dacă cineva îmi zicea să fac ceva ce nu-mi plăcea, cu greu mă opuneam, chiar făceam ca și cum eram plătită. Târziu am obișnuit să accept un lucru, să spun DA și NU și să dau un feedback, indiferent cât de dur este. Este foarte important să spui STOP atât pentru tine, cât și pentru interlocutorul tău. 

Să luăm un exemplu banal, exemplul întâlnit foarte des. Te angajezi, iar la început accepți tot felul de chestii să faci, pentru că poți învăța sau pentru că vrei să vezi dacă-ți place. Sigur, mai poți face ceva și de teamă. Ce faci după ce îți dai seama că nu îți place sau că nu vrei să faci? E simplu, ajungi să fii un om frustrat, iar asta e rău. Este important să spui DA și NU în orice situație. Un DA poate salva prietenii, iar tu îți lași loc de salut, un NU te poate învăța să trăiești frumos, fără frustrări și sentimente de invidie pe care nici tu nu le înțelegi. Un feedback sincer și argumentat este vital în orice situație, dar din nefericire nu trăim într-o lume în care corectitudinea este valoarea noastră principală. Oamenii sunt diferiți din ziua în care s-au născut și asta este foarte bine, însă fie nu țin la ei și trăiesc haotic după principii doar de ei înțelese, fie se încăpățânează să emită sentimente frumoase. Am observat că la interviurile pentru angajare te lovești de tot felul de tipologii, însă cel mai des întâlnite sunt acelea care îți spun - te sunăm noi (evident, nu aștepta prea mult, pentru că poate ratezi o șansă bună)  sau  - nu ești portivit pentru postul nostru. Motivul? Nici ei nu-l știu, credeți-mă! :) Fericirea mare îmi este când mă interesectez cu oameni care au mereu un răspuns bine argumentat și, cunoscând astfel de oameni, schimbarea vine și la mine. Așa de ani buni am ajuns să fiu extrem de directă și mă simt fantastic de bine, să spun DA și NU, dar și să-mi argumentez deciziile. 

P.S. Mie-mi plac oamenii ăia - „apelează cu înceredere la mine”, iar tu testezi și primești scuze penibile sau întrebări lipsite de respect. Tocmai din acest motiv am triat mediul meu social, iar dacă încă vorbesc cu cineva de acest gen penibil și deloc interesant, nu este pentru că duc lipsă de oameni, ci pentru că am învățat că ei mă pot scuti de probleme, văd la ei ceea ce eu nu trebuie să fac niciodată. 

So...joacă-ți cartea corect și vei avea de câștigat!