Îmi amintesc o discuție interesantă cu una dintre prietenele mele, discuție ce avea la bază generația părinților și a copiilor. Nu mai rețin exact contextul, dar știu sigur că ea era foarte șocată de cum se comportă o rudă cu părinții săi. Atunci am dezvoltat istoria unor generații diferite. Din punctul meu de vedere, părinții indiferent cât de „învechiți” ar părea, tot ai noștri sunt. Părinții mei nu-s foarte bătrâni, nu mai au 20 de ani, dar nici 80. Dar și dacă ar avea, ce? Nu m-aș rușina, ba din contră, mândria mi-ar cuprinde chipul, însă din nefericire, tatăl meu nu a prins nici măcar 50 de ani, decedând la vârsta de 44 de ani. Anyway...Însă, evident că generațiile sunt diferite, altfel ne-am plictisi unii de alții. Ce aș mai fi învățat eu de la ei mei dacă trăiau și ei ce trăiesc eu, dar fiecare a trăit perioada lui cu bune și rele, cu lipsuri și bucurii. Prietena mea era surprinsă neplăcut de un verișor care nu asculta deloc de părinți. Și aici am o părere, până la o vârstă îți poți controla copilul, apoi s-a terminat! Nu ai făcut asta la timpul potrivit, ai grija, posibil să nu mai poți.
Cred că părinte poate fi oricine și fiecare alege cum să-și efectueze această „meserie”, însă prieten, nu! Când părintele tău este prietenul tău, înseamnă performanță. Eu am beneficiat de prietenia părinților mei, îmi amintesc și acum acele momente în care tatăl meu juca rolul unui personaj total neinteresat, dar culmea, controla atât de bine situația. Cum? Credeți-mă e atât de simplu, oferindu-mi prietenia și încrederea lui!
Sunt aproape sigură cu nu istoria este vinovată, ci relația pe care fiecare părinte o construiește cu copilul său. Cred cu tărie că ceea ce face părintele, copilul va copia și el mai târziu. Cel mai banal exemplu, la mine acasă de sărbători se făceau tot mai multe chestii (petreceri) și fiecare persoană ce ne trecea pargul era servită și rugată măcar să guste (un vin, ceva acolo :) ). Eu am văzut asta la familia mea, asta fac și eu. Și chiar dacă am părinți tineri, există și la noi istorie, dar relația de prietenie construită este precum un pod pe care nici cel mai aprig fenomen al naturii nu-l poate distruge. E o relație bazată pe respect și iubire și din fericire principiile care au vizat familia mea, indiferent de probleme, au fost: iubire, respect și încredere!
Prieten, psiholog și mentor, asta trebuie să fie părintele. Și mare grijă ce-ți înveți copilul, căci aici nu mai vorbim de note și chiul, ci de pierderi și dezvoltare mai puțin sănătoasă.
Eu aud zilnic „nu înțeleg ce vor părinții mei” sau „ copilul meu nu pricepe nimic din ce-i zic”. De ce? Fie nu ai construit relația asta de prietenie despre care tot vorbesc și ai fost rigid, ai vrut să te impui în fața copilului doar prin reguli, fie ți-ai neglijat meseria de părinte și n-ai fost în stare să stabilești niște reguli. Există perioada aia în care poți foarte ușor să scapi copilul din mână, dar fiind prieten cu el, nu va mai veni să vorbească cu părintele, ci cu prietenul. L-ai pierdut ca și copil, l-ai câștigat ca și prieten.
Sunt multe de zis, iar eu nu am experiența necesară să mai dezvolt, tot ce spun se bazează pe ceea ce sunt eu și pe modul în care am fost construită, dar și pe ce am văzut în jurul meu. Adaug la final o chestiune importantă „Nu vă mai țineți copilul în puf, lăsați-l să intre în viață, să simtă, să se lovească, dar mai ales să învețe să se ridice”. Spun asta, pentru că eu când am apucat drumul Banatului, mulți au comentat și i-au zis mamei mele „Dar la Craiova nu putea să facă facultate sau mai aproape?”. Ba da, sigur că puteam! Atunci ar fi fost mai simplu, dar eu am ales să merg și să prind șansa cu ambele mâini, chiar dacă am fost trântită la pământ de atâtea ori...mama nu m-a privat de șansă, iar eu am învățat o mulțime de lucruri pe care nu le-aș fi cunoscut dacă mergeam acasă și mama punea masa, plătea facturi etc. Iar eu azi sunt un om cu coloană vertebrală datorită părinților mei, și mai ales mamei care nu a ascultat decât de dorința copilului ei.
