De ce oamenii? Pentru că de ei am parte. Oamenii din ziua de azi sunt precum apa din bloc. Acum sunt buni, peste 2h sunt tulburi. În ultima săptămână m-am lovit de diferite persoane. Un neamț și un elvețian. Doi oameni de la care am învățat multe, prea multe, aș spune eu.
Prea multe, pentru că am văzut la ei într-un timp scurt ce nu am văzut la alții ani de zile. Și e trist. Dar, nu pentru mine, ci pentru societate. De ce nu pentru mine? Pentru că am avut pretenții și am fost dezamăgită de prea multe ori. Așa că am apelat la ignoranță. Abia zilele trecute am aflat cât este de bună ignoranța, deși începusem să o utilizez de ceva vreme. Aș fi vrut să cred că unii merită să le dai o a doua șansă, dar mă bucur că nu am făcut greșeala asta nicicând. Iubesc oamenii care mă învață lucruri frumoase, care m-au învățat cum să învăț, care mi-au arătat unde greșesc. Îi iubesc și îi respect. Urăsc acei „oameni” ce vin și-și arată talente pe munca altora. Despre mine nu o să spun niciodată că-s cea mai bună, dar nici despre cei din jurul meu. Am învățat acest lucru de la un profesor din gimnaziu, care mereu spunea „E bine, dar se putea și mai bine.” Adesea mă întrebam „ Cât de bine se mai poate?” De la acest profesor am învățat să lupt și să nu renunț, să-i ajut pe ceilalți atât cât merită. Acesta este un om pe care-l iubesc. Și că tot a venit vorba despre profesori... tot de la un profesor nu am vrut să învăț cum să „dau” în oameni în public. Da, cum i se oferă ocazia, cum mă jignește...ei, și? Este și asta o faptă de om! Oamenii sunt diferiți, sunt buni și răi, calmi și agitați. Însă, o vorbă veche spune „a fi domn e întâmplare, a fi om e lucru mare”!
