Timpul zboara si nu ia in calcul dorintele, nevoile, dorurile noastre. Pur si simplu, zboara. Mi-e dor de acea vreme in care singura preocupare a mea erau doar papusile, asta un timp, deoarece pe la 5-6 ani am facut pasiune pentru masini. Ba mai mult, din fetita cuminte ce eram devenisem un ``baietel`` rau sau o razboinica, cum zicea tatal meu.
Imi amintesc si acum acea zi cand am pasit in scoala mea, cand mi-am vazut invatatorul , acel om inalt si subtirel cu vocea blanda, privindu-ne pe fiecare in parte si intrebandu-ne care este numele nostru. Eu, micuta si tunsa baieteste , cu obrajii rosii, toata plina de timiditate stand in banca foarte linistita. Asta a fost la inceput, nu mi-a trebuit nici macar o saptamana ca sa imi arat vitejia in clasa. Rea sau buna am terminat scoala primara, si bineinteles am cunoscut un alt nivel al vietii. Clasele V-VI le-am facut la Borascu, nici acolo nu pot spune ca am fost usa de biserica, din contra. Urmatorii ani am fost transferata si mi-a prins bine din toate punctele de vedere. Trebuia sa-mi infrunt colegii, care se credeau genii, dar saracii unii dintre ei nu stiua cine sunt si incotro se indreapta, dar pana la urma nu ei ma preocupau, indiferent de cum ma priveau si ce spuneau. Nivelul scazut al invataturii i-au facut sa ma desconsidere, unii erau atat de ipocritii, altii isi vedeau de-ale lor...In fine, 2 ani nu am murit. Am trecut la liceu, nu pot zice ca a fost greu, ci doar nou. Poate greu a fost ultimul an de scoala, momentul in care tatal meu s-a stins din viata, dar scoala nu mi-a ridicat niciodata probleme. Si uite asa am ajuns aici. Primul an de facultate incheiat, noi persoane si-au facut aparitia in viata mea, dar sigur asta nu e sfarsitul, iar eu nu ma tem. Mereu voi fi o razboinica si zic eu, o invingatoare.
