Peronul sufletului meu

Plin de apă, zăcea într-o gară pustie un om al cărui suflet era distrus. Nimic nu se compara cu acea durere. Nici măcar cu durerea piciorului zdrobit. Stând în acea gară goală și urâtă, se gândea continuu la el, la sufletul lui și la pansamentul ce i s-ar potrivi. Trenul avea întârziere. Pe peron deja se strângeau oameni mai mult sau mai puțin obișnuiți. Oameni ce păreau obosiți de tot ce se petrecea în jurul lor. La un moment dat, omul își ridică privirea și zărește în fața lui un cățel. Schițează un zâmbet și se îndreaptă spre el. De fapt acel câine nu era unul al străzii. În câteva secunde lângă ei își face apariția o femeie. Chipul palid, ochii albaștrii și buzele aproape invizibile l-au indus pe om în eroare. Totul i se părea straniu, o gară goală, un om trist, totul se mișca cu o putere de neînțeles. Culmea ironiei cei doi așteptau trenuri dieferite, însă asta nu i-a împiedicat să poarte o conversație ce avea să existe ani de zile.  Privindu-se în ochi reciproc, cei doi păreau rușinați și în același timp curioși și prinși de emoție ca doi adolescenți. Durerea trupească și sufletească dispăru într-o clipă. Încercând să-și găsească, cuvintele cei doi se bâlbâiau iar, deodată începură a se amuza. După minute bune de stat împreună pe acel peron, sosește momentul plecării, poate cel mai greu moment. În tren bărbatul avea timp să reflecteze asupra acestei schimbări radicale produse în doar câteva minute.

Se confrunta pentru prima dată cu sentimente pe care nu le înțelegea, sentimente ce-l determinau să uite de durere și de toate chinurile trecute. Și, cum asta? Cum e posibil ca viața ta să se schimbe în cinci minute? Cum poate face un om minuni doar zâmbind? Întrebări peste întrebări, gânduri peste gânduri, dar cel mai important era că viața lui căpăta sens. Ațipește pentru câteva minute. Apoi, cu un zâmbet pe care nu credea că mai e capabil să-l afișeze se reapucă de cartea pe care o citea. Nu mai avea decât un sfert de citit din acea carte. Drumul era lung și  avea timp pentru a înțelege lucrurile ce-l frământau. După 12h de mers cu trenul, timp suficient pentru carte și gândit, coboară din tren, privește înapoi și zărește acel chip de pe peron. Cei doi zâmbesc, iar femeia îi spune „Mereu va exista și un peron al sufletului meu” iar,  bărbatul o cuprinde în brațe, șoptindu-i „fiecare om are o poveste proprie, fiecare om este o carte pentru cel de lângă el, însă există și cărți ce n-ai vrea să se mai termine...”