25 ianuarie 2014

„Cum {iarna nu-i ca vara}, nici {la munte nu e ca la câmpie}”

       Încă din titlu vreau să menționez caracterul unor persoane ce ar tebui să ne ofere sprijin. Când am văzut la televizor ce s-a întâmplat în Apuseni am rămas pur și simplu șocată. Am decis să urmăresc acest caz îndeaproape și încă sunt tare afectată. Au murit două persoane. Situația în care au murit este îngrozitoare. Nu mi-am imaginat vreodată că autoritățile sunt sau vor fi așa pasive, indiferente. Ion Burlui ( fostul șef IGSU) a ținut să spună cum „iarna nu-i ca vara”, nici „la munte nu-i ca la câmpie”. Radu Stroe a făcut declarații de care eu am rămas șocată în adevăratul sens al cuvântului. Da, fostul Ministru de Interne! Și nu mai vreau să continui, ci doar vreau să menționez că demisia lor e inutilă. Faptul e consumat: doi oameni sunt morți. Sunt îngrozită și afectată! Pentru că mi se pare inadmisibil ca în 2014 să nu fi capabil să loclalizezi niște oameni ce ar fi putut supraviețui. Până la urmă toți oamenii aceia care le-au dat hainele de pe ei, care au improvizat tărgi pentru a-i căra pe cei implicați în accident au fost mai capabili decât toții „competenții” care ne conduc. 
Totuși, încă sunt în stadiul în care-mi adresez întrebări...„N-am primit ordin”...ordin să ce? să salvezi niște oameni? Trebuia să primească ordin? O tragedie! O țară fără valori! Pentru că valorile se pierd în în același timp cu oamenii! Sunt foarte multe de spus despre acest caz, dar la ce folos?

Tot ceea ce pot să mai zic este faptul că mi-e frică să trăiesc în propria țară! E posibil să fiu salvată de un om de rând și omorâtă de alții! Este și ăsta un risc...!


22 ianuarie 2014

Lucrurile făcute împreună

Lucrurile făcute împreună sunt cele care au un succes garantat. Când vrei să faci ceva și ai  ajutor este și mai bine. Pe de o parte, pentru că o idee nu strică, iar pe de altă parte, compania cuiva parcă te ajută să treci mai repede peste anumite momente. Indiferent despre ce situație  vorbim și indiferent de cine îți ține companie Și astăzi am decis să-mi pun iubitul la treabă, să-l învăț cum stă treaba prin bucătărie...Și lucrurile au decurs mai bine decât mă așteptam...

18 ianuarie 2014

Oameni și povești

Poveștile cu zâne au mereu un final fericit, însă despre cele cu oameni nu pot spune acest lucru. Fiecare dintre noi are o poveste. Și fiecare dintre noi o tratează sau o trăiește diferit. Poveștile sunt acele mici fragmente ce ar trebui savurate din plin. Cu siguranță, oamenii ascund povești incredibile și le trăiesc inevitabil.  Noi ne naștem cu dorința de a asculta povești și murim auzind doar o parte dintre acestea. Privim cu nerăbdare spre omul ce ne spune povestea vieții lui.
Ne gândim și prezicem finalul. Interpretăm expresia facială și gesturile acestuia. Și, totuși nu mereu ceea ce credem noi este egal cu ceea ce a trăit un om. Oamenii au povești nebănuite și bine ascunse. Unii vrem să le aflăm din dorința de a învăța ceva, iar alții doar pentru propriul amuzament. Mă întristez câteodată când merg cu autobuzul, pentru că acolo aud cele mai multe povești triste.  Ele aparțin unor oamenii îmbrăcați în negru, ce vin de la înmormântarea unui prieten sau a unei rude, unor bărbați cu cercei în urechi și lipsiți de orice frumusețe, dar și femeilor infumurate ce-și descriu zilele. Fără să vrei, asculți. Și uimită-mi spun cât de preocupați suntem de noi când vrem să distrugem poveștile frumoase și cât de mult ne pasă de alții când îi vedem că viața lor are un traseu bun. Chiar și prietenii au povești. Povești despre noi sau despre ei. Ca un copil de câțiva anișori te uiți la oamenii din jurul tău și te cuprind mii de curiozități. Acolo unde există povești cu oameni, există și nelămuriri. Cu toții avem povești, dar mai furăm și de la alții. 
Poveștile sunt importante și frumoase, sunt triste și sângeroase...Povestea ta ești tu. 

16 decembrie 2013

Zile și fapte

Privesc lent în trecut și merg grăbită în viitor. Fiecare zi are o faptă, mai mult sau mai puțin valoroasă, dar ea există. Ce-i drept, pe mine mă pun pe gânduri mereu și zilele și faptele. Fiecare zi este o lecție și fiecare faptă este acțiunea săvârșită în urma unei lecții. Aștepți în diminețile primăverii acel răsărit al soarelui și speri să-ți dea și ție un impuls pentru o nouă zi. Poate reușește, poate nu! Cui îi pasă? 
Nimănui, evident! De ce i-ar păsa unui prieten, care de fapt se dovedește a fi orice altceva, dar numai prieten nu?! Iar, acum vreau să clarific un lucru, nu învinovățesc pe nimeni, ci spun doar că  fiecare dintre  noi e prins cu ale lui...Și că nu ne mai facem timp pentru oamenii de lângă noi, pentru că suntem prea preocupați cu problemele și visele noastre. Nu ne mai pasă de ceilalți!
Îmi amintesc de o persoană căreia n-am să-i dau nume și nici n-am să-i atribui vreun statut care spunea cândva că singurii prieteni care i-a avut au murit odată cu timpul!


30 noiembrie 2013

Acum mă rog de timp să treacă



Repede, repede vine Crăciunul. Gata, toamna! Iar, azi nu numai că este ultima zi din noiembrie, ci și Sfântul Andrei așa că m-am gândit să mă relaxez în bucătărie. Mai bine spus să mă antrenez pentru pregătirile de Crăciun. Azi-Sfântul Andrei, Vineri- Sfântul Nicolae...Deja a sosit  luna cadourilor și a petrecerilor. Aștept cu nerăbdare ziua în care voi pleca acasă. Sărbătorile de Crăciun îmi plac tare mult. Ce-i drept în ultimii ani s-au cam schimbat, dar anul ăsta Crăciunul va fi deosebit. Aștept cu nerăbdare zăpada, colindătorii și cadourile.:D Niciodată nu am știut să exprim bucuria în cuvinte, dar asta nu înseamnă că nu am simțit-o. Poate că bucuria adevărată nu poate fi exprimată...iar, eu sunt bucuroasă că în mai puțin de o lună voi ajunge acasă. Hmmm....sunt mai rău decât un copil mic....



26 noiembrie 2013

Rătăcit în trenul vieții

Viața îți oferă vrute și nevrute. De la minuni la necazuri, viața nu te neglijează. Dar, ca să vezi cum este să te rătăcești și nu oriunde, ci în trenul vieții, nu îți trebuie programare. Ești doar un călător prin viață. Tu omule, nu ești nimic mai mult! Azi ești, mâine...Rătăcirea în propria viață este dură, pentru că nu de multe ori reușim să ajungem la liman. Atâtea uși pe care intri și ieși, atâtea compartimente, atâtea locuri. Nu-ți alegi singur locul, ci îți este dat. O adevărată povară, un adevărat chin. Dar, omule chiar dacă locul nu ți-i dat, ce urmeză să faci depinde doar de tine.
Nu de puține ori când mă apuc să scriu îmi fulgeră prin minte câte o carte citită. Dat fiind faptul că mereu am văzut cartea ca pe o experiență și personajele le-am luat ca reale, mi-a fost mai ușor să mă risc. În trenul vieții nu îți alegi locul, dar îți poți alege ușa pe care decizi să ieși. Și acum cartea la care mă gândesc este „Călugărița” (D. Diderot) unde o fată era ținută într-o mănăstire împotriva voinței ei. Diferența dintre acea fată și noi este că ea nu avea opțiunea de a alege, au ales alții pentru ea, dar în cazul nostru e diferit. Evident, situații asemănătoare cu a fetei mai sunt. Lăsând comparațiile la o parte, trenul vieții este uneori plin, alteori gol. Rareori se regăsește un echilibru. Vagoanele acestui tren sunt pline de neprevăzut. Ruta pe care trenul circulă uneori depinde de noi, alteori nu. Dar, totuși cred că noi suntem punctul decisiv al rutei. În funcție de noi el își stabilește traiectoria. Cauza rătăcirii pot fi deciziile noastre. Suntem arhitecții destinului nostru, suntem pe de-o parte conductorii,  iar pe de alta rătăciții din tren.

Unora le place filmul

Într-o lume a fanteziei și a imaginației - lumea cinematografului - în care goana după originalitate nu cunoaște momente de răgaz, unde scenariștii își storc tot timpul creierii ca să găsească lucruri noi, ineditul a fost atins, paradoxal, prin lipsa de originalitate, prin banalitate.

Adevărul Îndrăcit - Uraganul
Două filme care nu au nimic în comun, în afară de faptul că au fost produse în aceleași studiouri respectiv, americane, intervalul dintre ele fiind de un an: 1937 și 1938. Includerea lor în această retrospectivă nu s-a datorat unor „momente” pe care le-ar fi marcat în evoluția artei cinematografice, ci faptului că fiecare dintre ele a atras atenția prin „ceva”: Adevărul îndrăcit prin lansarea unui excelent cuplu de comedie : Irene Dunne și Cary Grant, iar Uraganul lui John Ford prin măiestria trucajului scenelor de furtună pustiitoare. Dar a mai existat o rațiune pentru alăturarea acestor două filme. Amândouă au fost recenzate de marele scriitor francez André Maurois care colabora în calitate de critic cinematografic la excelenta revistă de specialitate „Cinémonde”. Despre Adevărul îndrăcit, care de fapt se numea Groaznicul adevăr, dar căruia francezii i-au spus Afurisitul adevăr, deci trei titluri, unul mai neinspirat ca altul, mai cu seamă pentru o comedie dramatică, Maurois începea prin a declara că...traducerea titlului nu-i aparține și că e departe de a o aproba.  În ceea ce privește filmul, îl găsea amuzant și chiar fermecător dar...atrăgea atenția cineaștilor să fie foarte prudenți. Căci, scria el, dacă nu se vor strădui să găsească subiecte  și medii noi, vor fi depășiți și eclipsați de cineaștii francezi. Un rol foarte important este jucat de un cățelus și, pornind de la această idee, scriitorul își exprimă teama pe care i-o inspira apariția animalelor pe scenă dat fiind neprevăzutul capriciilor lor. Câinele exercita aproape o teroare asupra lui: uneori era foarte liniștit, dar alteori se arăta cuprins de o subtilă afecțiune pentru sufleur și părăsea masa regală pentru a se gudura pe lângă cușca repsectivă. 
Așa stând lucrurile, Maurois trăgea concluzia că filmele pot fi judecate și favorbail și nefavorabil.

2 noiembrie 2013

Mi-a plăcut!





Oamenii sunt experți la teorie, dar puțini au capacitatea de a practica. Nu vreau să mă lungesc la taclale prea mult, dar vreau să menționez că mie omul ăsta îmi place foarte mult. Citindu-i și cartea, urmărindu-i și blogul este imposibil să nu-mi placă.  Așadar, n-ar fi rău să răsfoiți paginile lui Chirilă. O dată pentru a-l  cunoaște pe el, iar a doua oară pentru a vă cunoaște pe voi....

P.S: http://studentvoice.ro/lectii-de-viata-cu-tudor-chirila/