Da! A venit vacanța! De fapt, mai este puțin. Dar, cui îi pasă! Când spun vreau acasă, merg acasă. Am puține de spus despre familia și țara mea. Purtările rele sau bune, habar n-am, și trecerea anilor m-au îndepărtat de una și m-au înstrăinat de alta. Nimeni nu stă să-și analizeze plecările acasă si întoarcerile la cea de-a doua casă. Sau? Eu stau! Pentru că-mi place să ajung în locul în care am copliărit, să fac treabă de dimineața până seara, să mă mai cert cu fratemiu, să-mi privesc grădina cu flori. Îmi plac toate astea! Dar, abia acum am realizat asta! După doi ani am realizat cât de importantă este casa, câtă emoție simți când auzi de „acasă”. Drept și sigur este că nici la Timișoara nu aș renunța.
Pentru că în două săptămâni voi duce dorul oamenilor din centru, parcului botanic ce-l vizitez în fiecare zi, drumului ce-l fac de la universitatea până în locul ce mi-a devenit a doua casă. Cred că mai palpitant o să sune când voi ajunge în Gorjul meu, plin de minuni. Să-l văd înflorit și cu oameni zâmbind! Că dor mi tare de Gorjul unde am copilărit, dar nici Banatul nu pot să mi-l uit! Că-s două vorbe mari în lumea asta: „Nicăieri nu-i mai bine ca acasă”, „Nu-i român cum îi olteanul, nici oltean cum îi gorjeanul”.
 |
Mi-e dor de nucul cel bătrân de-acasă
Simt nostalgia cum în piept mă-apasă
Iar gândul cum mă poartă spre părinţi, În casa noastră se-mpletesc dorinţi... Mi-e dor de nucul cel bătrân de-acasă...
Văd frunza verde, umbra lui cea deasă
Cu crengile-i bătrâne şi cuminţi Copii flămânzi şi grijulii părinţi, Stând laolaltă peste vremi, acasă.
Ca un străjer la casa părintească,
Eu tot bătrân îl ştiu precum a fost Sub poala lui, copiii aveau să crească,
Fiind leagăn, ca şi dulce-adăpost,
Cu prima vorbă spusă, românească, Şi unde mama ne-a învăţat un rost... |
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu