Nu de puține ori mă cuprinde sentimentul de melancolie. Mă gândeam în timp ce-mi citeam cartea că vin sărbătorile. Și într-un fel mă bucură, dar în același timp mă și întristează. Sunt prinsă acolo, undeva. Îmi amintesc primul an fără el, iar acum încă unul...și până în ultima clipă a vieții mele tot fără el. Deși, am mai trecut prin această etapă sentimentul acela mă prinde. Ar trebui sau ar fi trebuit ca până acum să înțeleg, dar sigur în fiecare an de sărbători îl voi aștepta....dar, el nu va veni...Niciodată, cel puțin nu acum, nu aici...în această lume. Nu îmi este deloc ușor să merg acasă și să nu îl găsesc, nu-mi este deloc ușor să nu-i pronunț numele, sa nu vorbesc despre el....O zi fără să-mi amintesc de acest om minunat ar fi groznică. Amintirile dor, dar mie îmi dau puterea să privesc înainte. Dacă anul trecut mă mai gândeam și la altcineva, care din fericire trăiește, acum mă gândesc doar la el, la tatăl meu. Mereu mă voi gândi. Mi-e dor de familia mea cu mama și tata...Atât de dor...Atăt de dor sa spun ”tati„, să-i povestesc nebuniile mele...Mi-e dor să mă simt protejată si iubită necondiționat, certată și trasă la răspundere, felicitată și sfătuită...Cât dor...Și, dorul doare....Nu e acel dor după o iubire pierdută, după un coleg ce a plecat sau după un amic, e un dor care-ți seacă sufletul de-a binelea. E un dor ce se-ncăpățânează să plece...Iar, dacă aud zilnic:Timpul trece, totul va fi bine etc. Da, timpul trece, normal, nimic nu mai stă în loc și cu atât mai puțin după noi. Toate vor fi bune sau totul va fi bine, dar dorul acela de părinte nu ți-l poate lua nici timpul, nici altceva. Ți-ai dorit să dai timpul înapoi doar pentru o clipă? Sau , să mori pentru o clipă? Oare? De mică am crezut în spiritul Crăciunului, am fost crescută să cred în puterea sărbătorilor. Îmi amintesc de mine când aveam 16 ani, cu două zile înainte de Sf. Nicolae. Eu am o pasiune pentru ursuleți și întâmplător am plecat cu tatăl meu la cumpărături. Am intrat într-un magazin unde am zărit un ursuleț, ce ursuleț...era unul maree, verde și parcă îmi spunea „Cumpără-mă, eu îți voi mai rămâne”. Normal, l-am privit pe tatăl meu și i-am spus cu o față de copil nevinovat „Îți place? Tati, poți să mi-l iei?Te rog, când voi lua bursa(am avut norocul ca în liceu să iau bursă) îți voi da banii!te rogggg”. Aveam obrajii roșii, de fapt eram roșie ca racul, aveam o față așa drăguță, iar ochii mei mari au fost destul de convingători, dar nu atunci. Tatăl meu nu avea bani și pentru acel urs. Așa m-am supărat, așa i-am reproșat că nu mă iubește ca pe fratele meu, că daca el i-ar fi cerut o mașinuță imediat s-ar fi rezolvat. Nu am primit ursulețul, dar am primit un bebeluș. Ciudat?! Da, m-am uitat și i-am spus tatălui meu cu o voce prefăcută ”Frumos„. În mintea mea era ursul...Dar, a ajuns și acel bebeluș să-mi placă, ba chiar foarte mult. Nici măcar în sera de Crăciun nu am primit ursulețul, dar de ziua mea , în februarie tatăl meu pe lângă celelalte surprize, mi-a luat ursul. Eram supărată, plânsesem toată ziua la școală. Seara tati ,mami și fratele meu au plecat la cumpărături. Era în jur de ora 19:00, când în camera mea omul acela mare cu flanel roșu și gros și-a făcut apariția. Dar, nu singur. Avea în brațe acel urs . Am plâns. Pentru mulți nu înseamnă mare lucru, e doar un maimuțoi, dar pentru mine a însemnat enorm, iar acum ...acum când îl privesc în camera mea, rămasă și ea singură îmi amintesc de tatăl meu, de acea zi, de tot. Și nu e singurul lucru de care-mi amintesc, dar....ținând cont că încet, încet vin sărbătorile...iar, dorul mă cuprinde iară....
Din nou, din nou...:)
Din nou...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu