Dimineți de mai

Îmi va fi dor de acele dimineți în care trag de mine să mă trezesc și de acele nopți în care încerc să adorm. Voi duce lipsa vieții de om buimac. Om ce se trezește ba la 8, ba la 10. Un om căruia îi lipsesc bani, dar să fiu eu singurul om în astă situație ?

 Ador diminețile în care  trezirea mi-o dau razele soarelui sau copilul vecinilor ce nu-mi poate spune Adriana, ci Dadiana. E frumos să te trezești în acest fel.  De altfel, aștept cu nerăbdare serile cu lună plină. Seri în care să-mi petrec timpul pe afară privind și ascultând tot ceea ce se petrece în jurul meu. Dar, totul se termină așa repede. Nici nu apuc să mă bucur bine, căci deja se termină.  
Îmi amintesc de o dimineață  închisă. Noaptea nu fusese deloc liniștită. De cu seară am avut parte de o furtună de toată frumusețea. Dar, trebuie să te aștepți la orice în viața asta! Dimineața pe la 8:00 m-am ridicat din pat. Normal, cafeaua abia aștepta să fie savurată. La 11:00 am plecat la Universitate. Și, cum în ultima vreme merg doar pe jos, am decis ca și în acea dimineață sa fac la fel. Am trecut de stațiile din care puteam lua autobuzul și ploaia s-a gândit că ar fi bine să înceapă. M-am udat, dar nu mi-a păsat. A fost o ploaie caldă. În fața mea mergea un bâtrân cu o fetiță de 2-3 anișori  și cu un băiețel de 4-5 anișori. Băiețelul era operat la un ochi, iar fetița avea ceva la mână. Imaginea celor trei mi-a rămas în suflet. Și nu degeaba. La stația următoare s-au întâlnit cu cineva . Era o femeie ajunsă la 40 de ani. S-au salutat politicos iar acea femeie a întrebat unde au plecat pe așa vreme.

Fetița avea o rochiță cu volănașe plină cu  flori.  Ce aveam să descopăr m-a șocat. Bâtrânul îi răspunde doamnei respective și îi spunea fetiței să-și pună pe ea flanelul ce-l ținea în mână. Fetița părea mult mai năzdrăvană decât băiatul.  Femeia îl întreabă pe băiețel dacă bunicul îi face toate poftele, iar acesta a răspuns ușor intimidat : „E tata!”. Ochii femeii reflectau nedumerire, iar în acel moment bătrânul a început să povestească despre fiica lui care murise cu 2 ani în urmă. „Fiica și ginerele meu au fost plecați la muncă în Germania. Pe drum au avut un accident. I-am pierdut. Nepoții mei nu înțeleg, sunt prea mici. Mie și soției mele ne zic mama și tata.”  Am rămas șocată și îngrozită. Dar, poate auzind această poveste mi-am dat seama a doua oară că viața este cadoul ce nu ți-l poate dărui nimeni, iar pierderea acestui cadou este definitivă. Momentele din viața noastră sunt ireversibile. Deși nu înțeleg cu adevărat ce s-a întâmplat undeva, cândva vor simți teribil această durere, dar important este că „mama și tata” de acum sunt ființele cele mai dragi, care își cresc a doua oară copii. 
 N-am să uit diminețile și serile de mai, dar n-am să uit nici oamenii care în fiecare zi îmi dau o lecție de viață.