Am învățat!

Am fost fericită în copilăria mea. Nu mi-a lipsit nimic, nu am știut ce înseamnă să ai griji sau să duci lipsa banilor. Am încercat să fac asta și acum, deși mi s-a cam dus copilăria de ani buni. Îmi amintesc cu drag de tatăl meu ce încerca să-mi fie pe plac, chiar dacă eu îi ceream lucruri nepotrivite vârstei mele. Spre exemplu, la 4 ani eu îmi doream farduri și machiaje cât mai multe, iar el nu mă putea refuza. Și cum să mă refuze la 4 ani, când nici la 17 ani n-a făcut-o. La vârsta de 17 ani mi-a adus un ursuleț de pluș imens. Amintiri, doar amintiri! Asta mi-a rămas din copilărie. Am crescut, am plecat și totul s-a complicat. Copil nu am încetat să fiu, dar gustul perioadei nu mai este la fel. Fiecare moment își are farmecul lui. Am crescut, m-am maturizat, am pierdut multe, prea multe, iar timpul a fost scurt, dar sunt sigură că există lucruri și mai rele pe acest pământ. 

Din fiecare clipă a vieții trebuie să înveți ceva. Din copilărie am plecat la drum cu „cei șapte ani de acasă”, cu respect, din adolescență - nu-mi amintesc prea multe - această perioadă a fost foarte rapidă, nu am am reușit să mă adaptez schimbărilor într-un timp atât de scurt, dar știu că mereu am avut respect față de oamenii din jurul meu. Și cum nimic nu stă în loc, nici vârsta mea nu a stagnat, așa că azi sunt un om „în toată regula” și am învățat că toți murim, chiar și cei mai puternici și cei mai frumoși dintre noi. Însă nu toți reușim să lăsăm ceva frumos în urmă. Când mi-am pierdut tatăl, am mai învățat ceva: oamenii mor singuri, singuri de tot, chiar dacă ar fi și 20 de oameni în jurul patului de moarte. Nașterea, iubirea și moartea sunt personale și oricât te-ar iubi cineva, nu le poate face nimeni în locul tău. Ne dorim să îmbătrânim cu cineva, lângă cineva și se prea poate întâmpla. Însă dincolo, doar singur pleci, chiar de te ține cineva de mână, Mă gândesc dacă cineva mă va purta în suflet, cum îl port eu pe Tata și cum îi port pe toți ceilalți care mi-au împărtășit din bogățiile lor sufletești...