Unii își merită soarta

Dacă până acum am auzit că soarta ți-e dată și nu îți stă în putere să o mânuiești, din acest moment aș vrea să obiectez ceva la această noțiune. Soarta o fi ea dată, dar uneori depinde de noi ceeea ce facem și cum ajungem. Pentru că trebuie să analizăm de două ori  înainte de a lua o decizie. Și pe bună dreptate, de ce să ne mai plângem că cei din jurul nostru sunt așa cum sunt, pentru că până la urmă noi le permitem să adopte un așa caracter și să recurgă la anumite fapte. Nu spun că doar cei din jurul meu se plâng, căci și eu fac la fel uneori. Ce-i drept, așa suntem noi. Ne luăm în brațe, ne lăudăm reciproc și când greșim unii față de alții ne bârfim ca ultimele țațe din lumea asta. Sunt persoane care  își merită soarta, dar asta nu înseamnă că trebuie să le plângem ca ciupercile după ploaie, ci să le arătăm unde au greșit, poate chiar merită să fim tranșanți. 

Dar, da! Unii chiar își merită soarta! Noi, oamenii ne merităm soarta!

Mama mea nu doar că mi-a pornit motorul, dar a aprins și farurile

Am fost crescută de doi oameni minunați, deloc ieșiți din comun. Însă, unul m-a părăsit când aveam 18 ani și nu cred că a făcut acest lucru intenționat. Doar că uneori lupta cu tine e mai dificilă decât ți-ai fi imaginat. De atunci, am rămas eu, mama și fratele meu. Singura cu care am mai putut vorbi a fost, este și va fi mama mea. Omul care nu doar mi-a pornit motorul, ci mi-a aprins și farurile. Îmi amintesc fiecare părticică din viața mea și fiecare om care a ținut să mă lovească sau să mă ajute. Însă, toate meritele mele și toate reușitele i se datorează mamei mele. Cu puțin mai înaltă ca mine, cu un păr creț de invidiat, cu o energie care te miri de unde apare (căci viața ei a fost mai grea decât s-ar fi așteptat oricine) a reușit să răzbată în ceea ce se numește viață. Apoi, viața noastră s-a îngreunat puțin, dar ea ca prin minune ne-a  luat greutățile. Spun „noastră”, deoarece în ecuația aceasta intră și fratele meu. Și cum să nu vorbesc de mama, când a făcut totul ca să ne ofere mai mult decât ceea ce este necesar.

Este o femeie cu inițiativă, învață de când o știu eu, ascultă pe toată lumea etc. E ființa care știe să fie indiferentă și să iubească, iar uneori e mult prea înțelegătoare. Cred că aici îl copiez pe tatăl meu, în niciun caz pe ea. Îmi amintesc de o întâmplare care mi-a marcat mâna stângă. Eram micuță și cum orice copil e curios, eu n-am stat locului și am pus mână pe un toporaș  în ideea să tai ceva, posibil praz. :)) Doar că degetul de la mâna stângă n-a vrut să mă asculte și...a intrat el sub lama acelui toporaș. Săraca mama mea, nu știa ce să-mi facă, dar bine că  n-a fost mai rău. Acel semn îl am și azi pe mână. Of, dar câte năzbâtii am făcut și eu! Iar dacă un tată e mai dur ca o mamă, ei bine, în cazul meu a fost invers. Chiar, a renunțat la un moment dat să mai meargă la ședințele cu părinții, spunându-i răposatului meu tată așa autoritar „De acum încolo să te duci tu la ședințele cu părinții, să vezi că e prima la bătăi și nu stă deloc cuminte”. Ei, și? Nici azi n-am stare...Tati ce să facă „Da, să trăiți!” Au fost atâtea momente în care am avut acel sprijin, acele sfaturi. 

Au fost mereu acolo când am zis „help” sub o altă formă. Însă, acum ea e singura care n-a încetat să-mi repornească  motorul și să îmi aprindă farurile.

Bucuria vine din lucruri mărunte

Zilele noastre sunt scurte, dar mai ales imprevizibile. Suntem simple făpturi, nimic mai mult. Unii realizează case, alții sunt „mari” datorită profesiei etc. Dar, ce primim și ce oferim, cum ne fac? De pe vremea când eram copil mă bucuram cu atâta putere de cele mai mici cadouri oferite de părinți și prieteni. La fel sunt și la 21 de ani. Accept cu bucurie sfaturi, cadouri și alte lucruri frumoase. Așa că ieri, pe lângă ziua minunată de primăvară, am acceptat un lucru mic, mărunt, dar cu o importantă semnificație. Și cred că de fapt frumusețea acestui lucru se datorează singurului om ce-mi este alături zi de zi. 

P.S. Abia acum îmi dau seama că-mi doresc să nu mai treacă timpul! Să fiu ca ieri!

Să vorbim puțin despre prieteni

Mă trezesc într-o dimineață cu o poftă nebună să mă plimb. Și pentru că se presupune că am prieteni, am îndrăznit să-i iau la rând și să-i sun. Doar că din toate acele persoane nu s-a dovedit una a fi adevărată. A doua zi pornesc spre universitate și mă întâlnesc cu oameni, ce se dau drept prieteni. Sunt foarte surprinsă de oamenii din jurul meu. Este singura specie ce reușește să mă uimească. Dacă vrei să cunoști prefăcătoria cu toate dedesubturile ei, sună-ți un prieten. Cum definesc eu această categorie? 

Prieteni = specie, ce aparent arată interes pentru cei din jur, dar de fapt nu există niciunul, iar dacă totuși există, are la bază un motiv personal. 

 Nici măcar nu sunt dezamăgită, ci doar scârbită....

De la etajul 4

Oameni grăbiți se împiedică unul de altul, se lovesc ba voluntar, ba involuntar, țipă cât să se audă în celălalt colț al orașului și aleargă suficient ca să prindă autobuzul, ce nu de puține ori semnalizează că pornește exact când ai ajuns în stație. Pe scara blocului se aude o mămică încercând să-i vorbească  copilului  ce smiorcăie din cine știe ce motive, un bărbat ce-și pierde răbdarea și vorbește, asigurându-se că toți vecinii îl vor auzi și un câine ce latră cât să-l enerveze pe unul dintre blocatari.

Proasta obișnuință de a scoate capul pe geam să vezi ce se mai petrece în lume a devenit deja una din chestiunile de care nu te poți lăsa cu ușurință. Și culmea nesimțirii, când tu ai capul scos pe geam, deasupra ta hop-țop o pungă de gunoaie  te zgârie fin pe față. Ce să vezi și ce să crezi? O vecină să nu mai coboare(că-i mult de la la ultimul etaj) aruncă diverse gunoaie pe geam, că doar de aia e tomberonul în fața blocului. Când crezi că totul a luat sfârșit la ușa ta e cineva. Un bărbat palid la față, de aproape 2m, îmbrăcat cu o pereche de pantaloni rupți, parcă au tras câinii cu dinții de ei, o bluză undeva între curat și murdar,  cu părul  cărunt și fruntea lată, cu ochii mari negrii te privește și mai să intre peste tine în casă. Ciudat! Vine să spună ceva, dar când vede un „pitic” în comparație cu el renunță și pleacă zâmbind. Trântești ușa și tresari la tipătul unui copil și multe alte lucruri ce le poți vedea și simți doar de la etajul 4.

Scrisoare către tati

Salut, omule! Ce mai faci? Eu sunt bine! În curând împlinesc 21 de ani, dar fără ca tu  să-mi alături (din nou). Mă întrebam dacă mă mai privești, dacă vrei să știi ce mai fac, cum o mai duc. Încep prin a-ți spune că mi-e dor de tine, că aș fi vrut să vii anul acesta la mine când o să am ceremonia de absolvire, să-ți povestesec despre mine, despre tot. Hmmm....nu poți, așa-i? Știi, se fac 3 ani de când ai plecat, dar cred că și de vor trece sute de ani tu tot acolo vei fi, în inima mea! N-am să-ți scriu prea multe, o să fiu scurtă! Noi suntem bine! Probabil dacă ai fi fost și tu ar fi fost și mai bine, dar cum îmi spuneai cândva „tată azi ești, mâine cine știe”. Mmmm....mai voiam să-ți spun că probabil ziua mea de naștere va fi una cu zăpadă, ca atunci când trăiai, când mă așteptai venind de la școală și-mi spuneai „mai ai puțin și faci 18 ani...chefuim!  Îți mai amintești? Eu îmi amintesc totul cu lux de amănunte. 

Ne lipsești mult și nu de puține ori aș vrea să îți mai cer un sfat! Îmi e dor de tine și așa-mi va fi mereu, dar imaginea ta a rămas vie în sufletul meu și mă ajută să merg prin viața asta. (Sper că ești la curent cu tot ce se întâmplă :D)

Te iubesc!

„Cum {iarna nu-i ca vara}, nici {la munte nu e ca la câmpie}”

       Încă din titlu vreau să menționez caracterul unor persoane ce ar tebui să ne ofere sprijin. Când am văzut la televizor ce s-a întâmplat în Apuseni am rămas pur și simplu șocată. Am decis să urmăresc acest caz îndeaproape și încă sunt tare afectată. Au murit două persoane. Situația în care au murit este îngrozitoare. Nu mi-am imaginat vreodată că autoritățile sunt sau vor fi așa pasive, indiferente. Ion Burlui ( fostul șef IGSU) a ținut să spună cum „iarna nu-i ca vara”, nici „la munte nu-i ca la câmpie”. Radu Stroe a făcut declarații de care eu am rămas șocată în adevăratul sens al cuvântului. Da, fostul Ministru de Interne! Și nu mai vreau să continui, ci doar vreau să menționez că demisia lor e inutilă. Faptul e consumat: doi oameni sunt morți. Sunt îngrozită și afectată! Pentru că mi se pare inadmisibil ca în 2014 să nu fi capabil să loclalizezi niște oameni ce ar fi putut supraviețui. Până la urmă toți oamenii aceia care le-au dat hainele de pe ei, care au improvizat tărgi pentru a-i căra pe cei implicați în accident au fost mai capabili decât toții „competenții” care ne conduc. 

Totuși, încă sunt în stadiul în care-mi adresez întrebări...„N-am primit ordin”...ordin să ce? să salvezi niște oameni? Trebuia să primească ordin? O tragedie! O țară fără valori! Pentru că valorile se pierd în în același timp cu oamenii! Sunt foarte multe de spus despre acest caz, dar la ce folos?

Tot ceea ce pot să mai zic este faptul că mi-e frică să trăiesc în propria țară! E posibil să fiu salvată de un om de rând și omorâtă de alții! Este și ăsta un risc...!

Lucrurile făcute împreună

Lucrurile făcute împreună sunt cele care au un succes garantat. Când vrei să faci ceva și ai  ajutor este și mai bine. Pe de o parte, pentru că o idee nu strică, iar pe de altă parte, compania cuiva parcă te ajută să treci mai repede peste anumite momente. Indiferent despre ce situație  vorbim și indiferent de cine îți ține companie Și astăzi am decis să-mi pun iubitul la treabă, să-l învăț cum stă treaba prin bucătărie...Și lucrurile au decurs mai bine decât mă așteptam...

Oameni și povești

Poveștile cu zâne au mereu un final fericit, însă despre cele cu oameni nu pot spune acest lucru. Fiecare dintre noi are o poveste. Și fiecare dintre noi o tratează sau o trăiește diferit. Poveștile sunt acele mici fragmente ce ar trebui savurate din plin. Cu siguranță, oamenii ascund povești incredibile și le trăiesc inevitabil.  Noi ne naștem cu dorința de a asculta povești și murim auzind doar o parte dintre acestea. Privim cu nerăbdare spre omul ce ne spune povestea vieții lui.

Ne gândim și prezicem finalul. Interpretăm expresia facială și gesturile acestuia. Și, totuși nu mereu ceea ce credem noi este egal cu ceea ce a trăit un om. Oamenii au povești nebănuite și bine ascunse. Unii vrem să le aflăm din dorința de a învăța ceva, iar alții doar pentru propriul amuzament. Mă întristez câteodată când merg cu autobuzul, pentru că acolo aud cele mai multe povești triste.  Ele aparțin unor oamenii îmbrăcați în negru, ce vin de la înmormântarea unui prieten sau a unei rude, unor bărbați cu cercei în urechi și lipsiți de orice frumusețe, dar și femeilor infumurate ce-și descriu zilele. Fără să vrei, asculți. Și uimită-mi spun cât de preocupați suntem de noi când vrem să distrugem poveștile frumoase și cât de mult ne pasă de alții când îi vedem că viața lor are un traseu bun. Chiar și prietenii au povești. Povești despre noi sau despre ei. Ca un copil de câțiva anișori te uiți la oamenii din jurul tău și te cuprind mii de curiozități. Acolo unde există povești cu oameni, există și nelămuriri. Cu toții avem povești, dar mai furăm și de la alții. 

Poveștile sunt importante și frumoase, sunt triste și sângeroase...Povestea ta ești tu.