De la etajul 4

Oameni grăbiți se împiedică unul de altul, se lovesc ba voluntar, ba involuntar, țipă cât să se audă în celălalt colț al orașului și aleargă suficient ca să prindă autobuzul, ce nu de puține ori semnalizează că pornește exact când ai ajuns în stație. Pe scara blocului se aude o mămică încercând să-i vorbească  copilului  ce smiorcăie din cine știe ce motive, un bărbat ce-și pierde răbdarea și vorbește, asigurându-se că toți vecinii îl vor auzi și un câine ce latră cât să-l enerveze pe unul dintre blocatari.

Proasta obișnuință de a scoate capul pe geam să vezi ce se mai petrece în lume a devenit deja una din chestiunile de care nu te poți lăsa cu ușurință. Și culmea nesimțirii, când tu ai capul scos pe geam, deasupra ta hop-țop o pungă de gunoaie  te zgârie fin pe față. Ce să vezi și ce să crezi? O vecină să nu mai coboare(că-i mult de la la ultimul etaj) aruncă diverse gunoaie pe geam, că doar de aia e tomberonul în fața blocului. Când crezi că totul a luat sfârșit la ușa ta e cineva. Un bărbat palid la față, de aproape 2m, îmbrăcat cu o pereche de pantaloni rupți, parcă au tras câinii cu dinții de ei, o bluză undeva între curat și murdar,  cu părul  cărunt și fruntea lată, cu ochii mari negrii te privește și mai să intre peste tine în casă. Ciudat! Vine să spună ceva, dar când vede un „pitic” în comparație cu el renunță și pleacă zâmbind. Trântești ușa și tresari la tipătul unui copil și multe alte lucruri ce le poți vedea și simți doar de la etajul 4.

Scrisoare către tati

Salut, omule! Ce mai faci? Eu sunt bine! În curând împlinesc 21 de ani, dar fără ca tu  să-mi alături (din nou). Mă întrebam dacă mă mai privești, dacă vrei să știi ce mai fac, cum o mai duc. Încep prin a-ți spune că mi-e dor de tine, că aș fi vrut să vii anul acesta la mine când o să am ceremonia de absolvire, să-ți povestesec despre mine, despre tot. Hmmm....nu poți, așa-i? Știi, se fac 3 ani de când ai plecat, dar cred că și de vor trece sute de ani tu tot acolo vei fi, în inima mea! N-am să-ți scriu prea multe, o să fiu scurtă! Noi suntem bine! Probabil dacă ai fi fost și tu ar fi fost și mai bine, dar cum îmi spuneai cândva „tată azi ești, mâine cine știe”. Mmmm....mai voiam să-ți spun că probabil ziua mea de naștere va fi una cu zăpadă, ca atunci când trăiai, când mă așteptai venind de la școală și-mi spuneai „mai ai puțin și faci 18 ani...chefuim!  Îți mai amintești? Eu îmi amintesc totul cu lux de amănunte. 

Ne lipsești mult și nu de puține ori aș vrea să îți mai cer un sfat! Îmi e dor de tine și așa-mi va fi mereu, dar imaginea ta a rămas vie în sufletul meu și mă ajută să merg prin viața asta. (Sper că ești la curent cu tot ce se întâmplă :D)

Te iubesc!

„Cum {iarna nu-i ca vara}, nici {la munte nu e ca la câmpie}”

       Încă din titlu vreau să menționez caracterul unor persoane ce ar tebui să ne ofere sprijin. Când am văzut la televizor ce s-a întâmplat în Apuseni am rămas pur și simplu șocată. Am decis să urmăresc acest caz îndeaproape și încă sunt tare afectată. Au murit două persoane. Situația în care au murit este îngrozitoare. Nu mi-am imaginat vreodată că autoritățile sunt sau vor fi așa pasive, indiferente. Ion Burlui ( fostul șef IGSU) a ținut să spună cum „iarna nu-i ca vara”, nici „la munte nu-i ca la câmpie”. Radu Stroe a făcut declarații de care eu am rămas șocată în adevăratul sens al cuvântului. Da, fostul Ministru de Interne! Și nu mai vreau să continui, ci doar vreau să menționez că demisia lor e inutilă. Faptul e consumat: doi oameni sunt morți. Sunt îngrozită și afectată! Pentru că mi se pare inadmisibil ca în 2014 să nu fi capabil să loclalizezi niște oameni ce ar fi putut supraviețui. Până la urmă toți oamenii aceia care le-au dat hainele de pe ei, care au improvizat tărgi pentru a-i căra pe cei implicați în accident au fost mai capabili decât toții „competenții” care ne conduc. 

Totuși, încă sunt în stadiul în care-mi adresez întrebări...„N-am primit ordin”...ordin să ce? să salvezi niște oameni? Trebuia să primească ordin? O tragedie! O țară fără valori! Pentru că valorile se pierd în în același timp cu oamenii! Sunt foarte multe de spus despre acest caz, dar la ce folos?

Tot ceea ce pot să mai zic este faptul că mi-e frică să trăiesc în propria țară! E posibil să fiu salvată de un om de rând și omorâtă de alții! Este și ăsta un risc...!

Lucrurile făcute împreună

Lucrurile făcute împreună sunt cele care au un succes garantat. Când vrei să faci ceva și ai  ajutor este și mai bine. Pe de o parte, pentru că o idee nu strică, iar pe de altă parte, compania cuiva parcă te ajută să treci mai repede peste anumite momente. Indiferent despre ce situație  vorbim și indiferent de cine îți ține companie Și astăzi am decis să-mi pun iubitul la treabă, să-l învăț cum stă treaba prin bucătărie...Și lucrurile au decurs mai bine decât mă așteptam...

Oameni și povești

Poveștile cu zâne au mereu un final fericit, însă despre cele cu oameni nu pot spune acest lucru. Fiecare dintre noi are o poveste. Și fiecare dintre noi o tratează sau o trăiește diferit. Poveștile sunt acele mici fragmente ce ar trebui savurate din plin. Cu siguranță, oamenii ascund povești incredibile și le trăiesc inevitabil.  Noi ne naștem cu dorința de a asculta povești și murim auzind doar o parte dintre acestea. Privim cu nerăbdare spre omul ce ne spune povestea vieții lui.

Ne gândim și prezicem finalul. Interpretăm expresia facială și gesturile acestuia. Și, totuși nu mereu ceea ce credem noi este egal cu ceea ce a trăit un om. Oamenii au povești nebănuite și bine ascunse. Unii vrem să le aflăm din dorința de a învăța ceva, iar alții doar pentru propriul amuzament. Mă întristez câteodată când merg cu autobuzul, pentru că acolo aud cele mai multe povești triste.  Ele aparțin unor oamenii îmbrăcați în negru, ce vin de la înmormântarea unui prieten sau a unei rude, unor bărbați cu cercei în urechi și lipsiți de orice frumusețe, dar și femeilor infumurate ce-și descriu zilele. Fără să vrei, asculți. Și uimită-mi spun cât de preocupați suntem de noi când vrem să distrugem poveștile frumoase și cât de mult ne pasă de alții când îi vedem că viața lor are un traseu bun. Chiar și prietenii au povești. Povești despre noi sau despre ei. Ca un copil de câțiva anișori te uiți la oamenii din jurul tău și te cuprind mii de curiozități. Acolo unde există povești cu oameni, există și nelămuriri. Cu toții avem povești, dar mai furăm și de la alții. 

Poveștile sunt importante și frumoase, sunt triste și sângeroase...Povestea ta ești tu. 

Zile și fapte

Privesc lent în trecut și merg grăbită în viitor. Fiecare zi are o faptă, mai mult sau mai puțin valoroasă, dar ea există. Ce-i drept, pe mine mă pun pe gânduri mereu și zilele și faptele. Fiecare zi este o lecție și fiecare faptă este acțiunea săvârșită în urma unei lecții. Aștepți în diminețile primăverii acel răsărit al soarelui și speri să-ți dea și ție un impuls pentru o nouă zi. Poate reușește, poate nu! Cui îi pasă? 

Nimănui, evident! De ce i-ar păsa unui prieten, care de fapt se dovedește a fi orice altceva, dar numai prieten nu?! Iar, acum vreau să clarific un lucru, nu învinovățesc pe nimeni, ci spun doar că  fiecare dintre  noi e prins cu ale lui...Și că nu ne mai facem timp pentru oamenii de lângă noi, pentru că suntem prea preocupați cu problemele și visele noastre. Nu ne mai pasă de ceilalți!

Îmi amintesc de o persoană căreia n-am să-i dau nume și nici n-am să-i atribui vreun statut care spunea cândva că singurii prieteni care i-a avut au murit odată cu timpul!

What Most Schools Don't Teach

Acum mă rog de timp să treacă

Repede, repede vine Crăciunul. Gata, toamna! Iar, azi nu numai că este ultima zi din noiembrie, ci și Sfântul Andrei așa că m-am gândit să mă relaxez în bucătărie. Mai bine spus să mă antrenez pentru pregătirile de Crăciun. Azi-Sfântul Andrei, Vineri- Sfântul Nicolae...Deja a sosit  luna cadourilor și a petrecerilor. Aștept cu nerăbdare ziua în care voi pleca acasă. Sărbătorile de Crăciun îmi plac tare mult. Ce-i drept în ultimii ani s-au cam schimbat, dar anul ăsta Crăciunul va fi deosebit. Aștept cu nerăbdare zăpada, colindătorii și cadourile.:D Niciodată nu am știut să exprim bucuria în cuvinte, dar asta nu înseamnă că nu am simțit-o. Poate că bucuria adevărată nu poate fi exprimată...iar, eu sunt bucuroasă că în mai puțin de o lună voi ajunge acasă. Hmmm....sunt mai rău decât un copil mic....

Rătăcit în trenul vieții

Viața îți oferă vrute și nevrute. De la minuni la necazuri, viața nu te neglijează. Dar, ca să vezi cum este să te rătăcești și nu oriunde, ci în trenul vieții, nu îți trebuie programare. Ești doar un călător prin viață. Tu omule, nu ești nimic mai mult! Azi ești, mâine...Rătăcirea în propria viață este dură, pentru că nu de multe ori reușim să ajungem la liman. Atâtea uși pe care intri și ieși, atâtea compartimente, atâtea locuri. Nu-ți alegi singur locul, ci îți este dat. O adevărată povară, un adevărat chin. Dar, omule chiar dacă locul nu ți-i dat, ce urmeză să faci depinde doar de tine.

Nu de puține ori când mă apuc să scriu îmi fulgeră prin minte câte o carte citită. Dat fiind faptul că mereu am văzut cartea ca pe o experiență și personajele le-am luat ca reale, mi-a fost mai ușor să mă risc. În trenul vieții nu îți alegi locul, dar îți poți alege ușa pe care decizi să ieși. Și acum cartea la care mă gândesc este „Călugărița” (D. Diderot) unde o fată era ținută într-o mănăstire împotriva voinței ei. Diferența dintre acea fată și noi este că ea nu avea opțiunea de a alege, au ales alții pentru ea, dar în cazul nostru e diferit. Evident, situații asemănătoare cu a fetei mai sunt. Lăsând comparațiile la o parte, trenul vieții este uneori plin, alteori gol. Rareori se regăsește un echilibru. Vagoanele acestui tren sunt pline de neprevăzut. Ruta pe care trenul circulă uneori depinde de noi, alteori nu. Dar, totuși cred că noi suntem punctul decisiv al rutei. În funcție de noi el își stabilește traiectoria. Cauza rătăcirii pot fi deciziile noastre. Suntem arhitecții destinului nostru, suntem pe de-o parte conductorii,  iar pe de alta rătăciții din tren.