Pentru că oamenii sunt tentați să pună stereotipuri fără
să pătrundă cu adevărat în realitate, pentru că de cele mai multe ori se
creează o viziune despre locuri și persoane necunoscute, jurnalista Elena
Stancu împreună cu fotograful Cosmin
Bumbuț aștern în paginile unei cărți
publicată recent la Editura Art, secvențe din viața unor oameni ce transmit
sentimente pure de bucurie, chiar dacă trăiesc în sărăcie.
Elena Stancu este în
prezent redactor-şef adjunct la revista Marie Claire, pentru care a scris
numeroase reportaje despre problemele sociale din România de astăzi. Pe lângă
expunerea fragmentelor din viața cubanezilor în cartea „Cuba Continuă”, Elena
Stancu împreună cu fotograful Cosmin Bumbuț sunt câștigătorii Burselor Roaslynn
Carter pentru jurnalism pe probleme de sănătate mintală, ediția 2013-2014.
Adriana
Vîlceanu: De ce „Cuba Continuă”?
Elena Stancu: Fotograful Cosmin Bumbuţ, coautorul volumului (şi cel
care m-a contaminat cu dragostea lui pentru Cuba), mai vizitase de două ori
această ţară înainte să mergem împreună. Iar expoziţiile lui de fotografie au
purtat numele Cuba Continuă. Am păstrat acest titlu pentru că ne-a plăcut jocul
de cuvinte şi pentru că ne-am tot întors
în Cuba – după ce ai fost o dată aici, nu poţi uita locul acesta.
A.V: Presupun că aveai
o anumită viziune despre ceea ce însemna
Cuba. A coincis viziunea ta cu ceea ce ai văzut acolo, cu realitatea cubaneză?
E.S: Nu a coincis aproape deloc. Îmi imaginam o ţară cu un
regim dictatorial, cu oameni care se simt asupriţi de Castro şi îşi ascund
temători frustrările. În loc de asta, m-am trezit în ţara oamenilor fericiţi,
care dansează şi cântă pe străzi, care sunt liberi prin felul lor de a fi, care
nu au nici măcar constrângerile noastre sociale. Spre exemplu, nu e nimic în
neregulă ca o femeie să facă un copil fără să fie căsătorită. Nu va fi judecată
sau blamată, ci, din contră, vecina ei o va ajuta să crească acel copil. În
oraşul Trinidad, am văzut în faţa unei şcoli o elevă de vreo 16 ani, îmbrăcată
în uniformă, care stătea de vorbă şi râdea cu colegii ei. Fata era însărcinată
în luna a opta sau a noua, dar nimeni nu părea a avea o problemă cu asta. Iar
oamenilor nu le lipseşte nimic cu adevărat. Langustele se pescuiesc uşor,
nucile de cocos şi bananele cresc pe marginea drumului şi, pentru că
temperatura nu scade niciodată sub 20-22 de grade, casele nu au nici măcar
geamuri, ci doar obloane. Ca să poţi trăi în Cuba, ţi-ar trebui un tricou, o
pereche de pantaloni scurţi, şlapi şi o undiţă. Păcat că nu primesc imigranţi –
am întrebat asta la Ambsada Cubei într-o iarnă grea, petrecută în România.
A.V: Spuneai la un
moment dat în articolul „Sărăcia ca formă de libertate”, publicat în Dilema
Veche : „ …am aterizat în Havana prinsă de emoție
și având în minte o sumedenie de întrebări”. De unde au luat naștere aceste întrebări? Ai reușit să-ți răspunzi la ele?
E.S: Întrebările veneau din discuţiile contradictorii pe care
le-am avut cu Cosmin (Bumbuţ): În ce măsură poţi fi fericit într-o ţară cu un
regim autoritar? Eu susţineam sus şi tare că acest lucru e imposibil, iar
Cosmin spunea că lucrurile sunt mai nuanţate. Într-adevăr, asta aveam să
descopăr acolo. Cuba se schimbă şi se deschide uşor. Cubanezii îşi câştigă
libertatea treptat, fără să fie nevoie de o revoluţie, asta pentru că,
probabil, guvernanţii au învăţat ceva din experienţa altor regimuri totalitare.
Iar oamenii trăiesc cumva în afara politicii, în micile lor universuri cu lupte
de cocoşi şi plantaţii de tutun, în care politica are un alt iz. Ei se
raportează la imaginea romantică a lui Che şi îşi pun pe pereţi poze sau
picturi cu el. Dar cotidianul lor e plin cu bucurii mărunte, muzică şi dans.
Poate că asta e una dintre întrebările la care nu am reuşit să găsesc cu
adevărat un răspuns: De ce sunt atât de fericiţi oamenii aceştia?
A.V: Ajunsă acolo, au
fost clipe în care te-ai simțit în pericol?
E.S: Nu m-am simţit niciodată, în pericol: Cuba e cea mai
sigură ţară în care am fost vreodată. În primul rând, pentru că în micile lor
comunităţi se află tot, imediat, iar în al doilea rând pentru că ei nu sunt
nici înfometaţi, nici frustraţi. Când m-am plimbat singură pe stradă, bărbaţii
pe lângă care am trecut mi-au făcut un compliment sau mi-au zâmbit prietenos.
Dar nu am întâlnit nici cea mai mică formă de agresivitate.
A.V: Având în vedere
faptul că în Cuba tehnologia nu e în floare, internetul nu face furori ca în
România, sunt oamenii mai puțin informați?
E.S: Într-adevăr, accesul la Internet e foarte dificil în
Cuba: conexiunile merg prost, iar abonamentul la Internet e în jur de 30 de
dolari, în condiţiile în care salariul mediu în Cuba este de 20 dolari. Dar
oamenii pe care i-am întâlnit ştiau şi literatură, şi istorie, şi geografie şi
orice altceva. Toţi merg la şcoală şi, pentru că nu au prea multe distracţii,
citesc destul de mult. Am avut surpriza ca barmanul dintr-o crâşmă de cartier,
cu câteva mese, să fie la curent cu situaţia politică de la Bucureşti şi să ne
întrebe tot felul de detalii.
A.V: Cum sunt primiți turiștii în Cuba și cum interacționează cubanezii
cu străinii?
E.S: Cubanezii sunt prietenoşi cu oricine şi, dacă turiştii se
dau jos din autocarele pe care localnicii le numesc „acvarii”, descoperă nişte
oameni paşnici, care îi invită în casele lor. Noi am mers cu maşinile lor la
picnic, am înotat cu ei, am mâncat şi am băut cu ei şi ne-am simţit cum poate
doar în cele mai tradiţionale comunităţi din România te mai poţi simţi. Ei sunt
deschişi şi sunt curioşi să cunoască străini, însă depinde de turişti cât de
mult vor să interacţioneze cu localnicii.
A.V: Există lucruri
care să facă trimitere la România?
E.S: Din când în când, întâlneşti cofetării sau restaurante
care te duc cu gândul la anii comunişti din România. Sau tot felul de maşini
vechi, ruseşti. Iar în unele cartiere am văzut blocurile comuniste care au
urâţit aşa de tare ţările din Europa de Est. Însă în Cuba totul e pe ritm de
salsa, iar pe fundal se văd marea şi palmierii. Este destul de greu să faci
trimitere la România dintre palmieri.
A.V: Care este viziunea
cubanezilor despre români?
E.S: Cubanezii ştiu că România a fost o ţară comunistă şi
ne-au întrebat, de multe ori, cum a fost pentru noi după Revoluţie. Ne era însă
destul de greu să le explicăm ce însemna în România o iarnă fără căldură sau statul la cozi.
A.V: Și o ultimă
întrebare, ai mai repeta această experiență în Cuba?
E.S: Sper că foarte repede, chiar.
