Fără ea

Nopțile mele au redevint foarte lungi. Nu adorm cu ușurința de pe vremuri, acum am nevoie de ore bune pentru așa ceva. Cu toate astea nu mă plâng. Ea mă ajută să rezist o zi întreagă și o bună parte din noapte. Cine este ea? Ea este minunata prietenă , companie de zi și noapte, de suferință si fericire..este....Cafeaua:D...Adorm cu gândul la ea și mă trzeesc la fel.  Primul lucru pe care îndrăznesc să-l fac fie la ora 06:00, fie la ora 10:00 când mă trezesc este cafeaua. Chiar dacă îi cunosc și dezavantajele eu nu mă pot lipsi de ea. Fără ea probabil aș dormi ca valiza-n gară, nu aș reuși să-mi citesc minunatele cărți...Ador cafeaua, iar mirosul ei ma trezește și din cel mai profund somn....:-P

M-a prins...

Există povești scrise și nescrise, există oameni fericiți și triști. Mereu vor exista extreme.  În urmă cu două zile am terminat de citit o carte extraordinară, cu siguranță exista și un film, însă eu prefer mai întâi cartea, apoi filmul. „Mesaj din Vietnam” m-a prins. Două zile atenția mea a fost concentrată asupra acestei minunate cărți. Inițial,  când am auzit de acest titlu părerea mea era cu mult diferită de cea de acum. Trebuie să recunosc faptul că această carte mi-a fost recomnadată de colega mea, Magda, o mare devoratoare de cărți. Când am luat această carte credeam că o voi citi în trei, patru  zile, nicidecum în două. Și, cum? Pe nerăsuflate. Încă din primele rânduri m-am regăsit în această carte. Atâtea evenimente, atâtea neplăceri și personaje... Titlul cărții reprezintă rubrica la care a lucrat personajul principal feminin, Paxton. Nu de puține ori am tendința de a imita personajele preferate, ba chiar o perioadă bună de timp mă comport ca ele. Mai mult,  mă îndrăgostesc de caracterul lor. Îmi fac o imagine și le atribui calitățile și defectele creionate de scriitor. Revenind la carte.  Paxton, o fată  cu părul blond, zveltă, rămasă fără tată la vârsta de 15 ani, vârstă la care nu înțelegea prea multe a reușit să meargă la Universitatea din California, unde a studiat trei ani, apoi a renunțat, dar a ajuns mult mai cunoscută și mult mai apreciată în comparație cu cei care termină  poate două facultăți.  Faptul că mama ei nu o susținea a determinat-o să plece cât mai departe de ea și fratele ei.  Bineînțeles că timpul nu a stat în loc , ea a crescut , a devenit adolesecentă, a cunoscut mulți oameni și s-a îndrăgostit. Lucrurile în dragoste nu sunt întotdeauna așa cum ne dorim: să iubim și să fim iubite, să fim fericiți mult timp. Asta știm cu toții, sau cel puțin măcar o dată în viață am fost trădați în dragoste. Când spun trădați nu mă refer neapărat la înșelat, acestui cuvânt îi atribui și alte conotații. Poate ne-a mințit iubitul/ iubita sau poate ne-a părărsit pentru totdeauna, adică nu vom mai vedea niciodată persoana iubită. Moartea poate fi dușmanul nostru. Eiii!! Așa s-a întâmplat și cu această minunată fată s-a îndrăgostit și  iubitul ei Peter a fost chemat la război, unde a murit. Culmea ironiei, moartea lui Peter a fost declarată „moarte accidentală”, ceea ce a determinat-o pe Pax să meargă în Vietnam să vadă adevărul cu ochii ei. După multe întâmplări, și poate cele mai dure au fost moartea tatălui ei, apoi a iubitului , fata a avut puterea de a se ridica și de a-și continua drumul. Și ce drum? Nicidecum acela propus, ci un drum ales într-o fracțiune de secundă. Nu s-a mai gândit la viața ei, pur și simplu  a decis să riște, să meargă acolo unde nici bărbații nu aveau curaj. Acestă  femeie curajoasă, ambițioasă, puternică  a răzbit într-o lume imposibil de înțeles.  O lume plină de mizerie, de oameni omorâți „accidental”, o lume în care e greu să supraviețuiești, Paxton a regăsit o altă iubire , un om  demn de urmat, pentru că  Tony, bărbatul cel nou din viața ei  era la fel de puernic și plin de viață , chiar dacă a fost la un pas de  moarte.

Sunt multe de spus despre această carte, care a apărut în viața mea pe neașteptate, dar nu regret o clipă. Poate pentru că  și tatăl meu s-a stins prea repede, si poate aveam nevoie să cunosc acest personaj pentru a-mi aminti de fiecare dată de el când am moralul la pământ.

În urma acestei lecturi mi-am spus că nu voi renunța nicicând să cred în mine , să-mi iubesc familia  și să lupt pentru visele mele.  Îndrăznesc să vă recomand această carte , pentru că deja prietena mea, Corina nu-i mai dă drumul.

Lansarea celor 100 de lampioane în Piața Unirii

      Piața Unirii din Timișoara a găzduit joi seară sute de persoane gata să asiste și să lanseze cele 100 de lampioane.  Evenimentul a fost organizat de AIESEC Timișoara, cu scopul de a oferi informații despre campania de recrutări a noi membri. Cei care au luat parte la eveniment   s-au bucurat atât de atmosfera „colorată”,  cât și de compania membrilor organizației AIESEC.  De asemenea,  au beneficiat și de informații legate de  pașii pe care trebuie să-i urmeze pentru a putea face parte din AIESEC.

           Cei care doresc să devină membrii AIESEC sunt așteptați săptămâna viitoare,  miercuri și joi, la Universitatea de Vest din Timișoara, la alte evenimente unde vor putea afla  informații referitoare la  beneficiile membrilor AIESEC Timișoara

Dupa atata timp

    Hello!!! Am revenit . Cam tarziu, dar am revenit.  Din pacate timpul meu a fost asa scurt, ca nici de vacanta nu m-am putut bucura in totalitate, insa nu este atat de trist. Ma plictisesc cumplit, cateodata. Alteori abia am timp sa dorm. Dar...nici asta nu conteaza. Ceea ce este foarte important il reprezinta faptul ca am reusit ceea ce mi-am propus. Spre exemplu, am slabit aproape 18 kg in 3 luni si ceva. Pentru mine acest lucru este important, deoarece nu multi pot sa respecte un regim alimentar, o dieta cu strictete.  In acest timp  am invatat sa zambesc la fiecare lovitura. De ce? Pentru a putea trece peste durere cu usurinta. Am invatat ca este buna indiferenta si chiar ajuta la detasarea de anumite situatii mult mai usor. Am invatat ca moartea este inevitabila, oricum, dar viata nu se sfarseste atunci cand un suflet pleaca, ci reincepe. Am plans, am zambit, am alergat spre nicaieri, dar am aceste drepturi, atata timp cat sunt om. Am invatat asa multe, dar de invatat nu voi termina nicicand...Voi invata pana cand timpul va expira pentru mine. Am vazut, am simtit ca trecutul ma cauta din nou , cu disperare, fara sa-i pese, cu toate astea n-am incetat sa sper. Am vazut dincolo de chipul unui om, pentru ca am reinceput sa cred in iubire, in frumusete, in zambete, in lacrimi si in ziua de maine.  Am vazut cum timpul zboara si am decis ca n-are rost sa stau inchisa intr-un univers plin de amintiri...Am vazut, am invatat, am simtit, am trait....am acceptat...am reusit:)

Nici mai mult, nici mai putin

Timpul zboara si nu ia in calcul dorintele, nevoile, dorurile noastre. Pur si simplu, zboara. Mi-e dor de acea vreme in care singura preocupare a mea erau doar papusile, asta un timp, deoarece pe la 5-6 ani am facut pasiune pentru masini. Ba mai mult, din fetita cuminte ce eram devenisem un ``baietel`` rau sau o razboinica, cum zicea tatal meu.
Imi amintesc si acum acea zi cand am pasit in scoala mea, cand mi-am vazut invatatorul , acel om inalt si subtirel cu vocea blanda, privindu-ne pe fiecare in parte si intrebandu-ne care este numele nostru. Eu, micuta si tunsa  baieteste , cu obrajii rosii, toata plina de timiditate stand in banca foarte linistita. Asta  a fost la inceput, nu mi-a trebuit nici macar o saptamana ca sa imi arat vitejia in clasa. Rea sau buna am terminat scoala primara, si bineinteles am cunoscut un alt nivel al vietii. Clasele V-VI le-am facut la Borascu, nici acolo nu pot spune ca am fost usa de biserica, din contra. Urmatorii ani am fost transferata si mi-a prins bine din toate punctele de vedere. Trebuia sa-mi infrunt colegii, care se credeau genii, dar saracii unii dintre ei nu stiua cine sunt si incotro se indreapta, dar pana la urma nu ei ma preocupau, indiferent de cum ma priveau si ce spuneau. Nivelul scazut al invataturii i-au facut sa ma desconsidere, unii erau atat de ipocritii, altii isi vedeau de-ale lor...In fine, 2 ani nu am murit. Am trecut la liceu, nu pot zice ca a fost greu, ci doar nou. Poate greu a fost ultimul an de scoala, momentul in care tatal meu s-a stins din viata, dar scoala nu mi-a ridicat niciodata probleme. Si uite asa am ajuns aici. Primul an de facultate incheiat, noi persoane si-au facut aparitia in viata mea, dar sigur asta nu e sfarsitul, iar eu nu ma tem. Mereu voi fi o razboinica si zic eu, o invingatoare.

Cunoastere? Paradigma?

             Mi-a placut mereu sa caut frumusetile, misterele lumii si puterea vie a imaginilor. Le-am gasit in multe carti ale trecutului si in creatia anonima  a folclorului spre care m-am aplecat mereu cu interes si pretuire. Intr-un fel caut ceva ce n-am vazut niciodata, intr-alt fel caut ceva ce stiu, dar, cu cat caut mai mult, cu atat gasesc mai putin, sau deloc. Am optat , insa mai mult spre latura intelegerii, decat a cunoasterii, intrucat, am considerat ca prin intelegerea unui singur lucru pot cunoaste mai multe. Inaintarea in viata inseamna cunoasterea lumii vazute si poate eternitatea, lumea nevazuta. Nu de putine ori, sentimentul cunoasterii ma incearca , provocandu-mi o stare de confuzie, greu , chiar imposibil de explicat.  In conceptia mea, gresita sau nu, corecta sau mai putin corecta , exista doua aspecte ce pot viza cunoasterea lumii vazute si nevazute. Un prim aspect l-ar putea reprezenta cunoasterea de sine; cu cat te cunosti mai bine, cu atat iti descoperi pasii in viata, poti cunoaste lumea vazuta. Insa, mereu omul are de invatat de la inaintasi , si atunci apare intrebarea: `` Exista cunoastere totatla?`` Lumea vazuta poate fi considerata  o interpretare a lumii nevazuta, acesta fiind cel de-al doilea aspect al cunoasterii.

           In sfarsit, prin cunoastere se pot intelege  o multime de lucruri , dar cunoasterea de sine inseamna cunoasterea randuielilor firesti din viata, rezultand astfel, cunoasterea totatala, adica cunoasterea lumii vazute si nevazute...

S-a terminat!

Dupa zile lungi de sociologie si etica s-a terminat. S-a incheiat un capitol, dar incepe altul, de fapt in fiecare zi incepe  sau reincepe cate ceva . Asa incet, incet s-a dus primul an de facultate. Nici nu am realizat cat de repede s-a scurs timpul, dar asta nu inseamna ca ma mira. M-am obisnuit ca timpul sa treaca pe langa mine, iar eu abia sa realizez. Face  parte din viata mea. E timpul sa ma reintorc acasa nu pentru mult timp, dar atat cat este ma voi bucura de el. Ma voi bucura de fiecare  CLIPA petrecuta alaturi de cei dragi. Asta am invatat in acest an de facultate sa ma bucur si de cel mai scurt timp petrecut alaturi de oamenii pe care-i iubesc. Am plans, am ras, am invatat sa merg inainte, chiar daca adormeam cu lacrimi pe fata,  m-am ridicat.
Chiar daca sunt amintiri care nu-mi dau pace incet, incet le ingrop alaturi de acei oameni care m-au lasat cu ele. Poate ca pana acum doua saptamani nu mi-am dorit sa scap de ele; nu puteam  renunta pentru ca mai existau sperante, dar in urma unei vesti am decis sa las dracului totul acolo , caci daca asa a fost sa fie , inseamna ca s-a intamplat cu un scop. Da, adevarat! Daca nu se intampla probabil, de fapt mai mult a sigur nu mai ajungeam sa-mi termin primul an de facultate unde mi-am propus candva, exista riscul sa ma limitez doar la strictul necesar, iar putin, cate putin sa-mi dispara ambitia, visele si dorinta de a  urca pe treptele societatii. Ramaneam prinsa acolo cu acele persoane incapabile sa-si doreasca  si as fi devenit ca ele. Pentru ce? Pentru ce sa-mi fi distrus eu viitorul ? Pentru a-l construi pe al altora?
Pentru nimic...In urma acestei experinte , in urma acestui an am avut timp sa meditez, sa-mi dau seama si sa nu renunt. Credeam ca NU POT, dar trebuia sa ma regasesc odata...stiam eu ca nu pot renunta asa usor la mine si de fapt asta e cel mai important sa nu renunti la tine si sa inveti sa renunti la altii, caci in caz contrar vei regreta. Daca am intrat in hora voi juca pana la capat.

S-a sfarsit cu acea dezamagire inutila , dezamagire provocata de un ``om inutil``. Da, s-a sfarsit...cu dezamagirea, cu sesiunea....si a inceput VACANTA...asa ca:


VACANTA PLACUTA!!!!

Pustiu...

Habar n`am ce mai vreau... M-am saturat sa tot primesc vesti care sa-mi spulbere orice speranta, orice zambet....Si ma intreb ce zile vor mai urma? Nimic din ce am nu-mi displace, dar nu inteleg de ce mereu platesc  si pentru ce? As fi bucuroasa sa pot trece peste anumite socuri, dar cum sa fac asta daca nu e zi in care sa nu primesc? Cum?  Ma intreb pentru ce tot platesc atat? Imi e asa dor.... imi e dor de acele zile....si cel mai aiurea este sa pierzi..Ma simt invinsa...putere nu mai am sa lupt pentru ceea ce-mi doresc, pentru ca nu voi mai avea vreodata  ce-mi doresc..Pierd azi, ieri, maine...pierd azi, maine si tot timpul ....Why?...De ce nu pot sa si castig? Jur ca incerc sa trec peste tot ...dar cand cred ca reusesc atunci ma prabusesc, lacrimilor nu le pasa de mine....sufletul meu e bucati, bucati.....oare va mai fi vreodata intreg?....Mi-am promis...dar , cum sa fac?  A mia oara m-a invins viata...si cat mai traiesc are timp sa ma faca cenusa:(

Pana aici

Ma intreb de ce nu-i mai da timp...Da....Dupa toata ziua de ieri...care dupa ce ca a fost de nimic....Cum este viata asta a omului...Ma intreb azi ce va mai urma?
Pentru ca ieri s-au petrecut destule....da...se pare ca sunt o ghinionista, o blestemata.....Mda...ghinioanele mele, satisfacerile altora, iar norocul meu( destul de putin) sa fie invidia altora?..Este, cu siguranta....Dar.....Ce-mi pasa...Mintea mea este prea ocupata cu ultimele 2 examene....nu-mi mai pasa de nimic....am o perioada destul de urata ca nu mai vreau sa aud de nimeni, pe nimeni......perioada asta ...o sa trec peste ea...cand o sa fiu inconjurata de familia mea.....E singura care ma intelege....Adevarul este ca in urma discutiilor cu un foarte bun prieten am realizat ca mai bine dormi o viata decat sa stai si sa-ti pierzi timpul cu altii.....
De azi am de munca...de invatat....2 examene...s-am plecat..:D