La mulți ani, iubită mamă!

Încă un an din viața ta a trecut, dar nu te întrista, pentru că mereu vei rămâne un om tânăr. Ești cel mai minunat om din toate timpurile, ești motorul vieții mele, ești tot ce am mai de preț pe această lume. Mă întreb zilnic de unde ai atâta răbdare, blândețe si bunătate. Ești atât de puternică, am impresia că nu obosești niciodată, chiar dacă ai atâtea probleme pe cap. Te sacrifici și faci eforturi mari, dar nu te plângi. Ai rămas tată și mamă pentru mine și fratele meu. Ești cea mai scumpă ființă de pe pământ, iar pentru tine aș fi în stare de orice. Te iubesc mult, mult și îți spun la mulți ani, la cei mai frumoși ani. Dacă aș putea ți-aș da din viața mea, pentru că vreau să te bucuri de noi, să fii mândră și să zâmbești în fiecare zi. 

P.S. Te iubesc mult!Atât de mult că parcă aș vrea să te vizitez din nou, dar nu o să pot ajunge. Prin urmare, îți fac un micuț cadou până la următoarea vizită. Te iubesc!

La mulți ani la a treia!

Eu sunt omul de mâine, tu ești cadoul de azi!

Mereu mi-am spus că sunt un om frumos și bogat, dar acest lucru nu mi-a împiedicat trecerea ireversibilă a anilor. Totuși, am învățat în 21 de ani că ceea ce oferi va rămâne veșnic o amintire frumoasă. Și  pentru că sunt deja un om frumos, am decis să cumpăr un cadou unui bun prieten. Până să ajungă la el, cadoul a rămas la mine. Este vorba de o bărcuță micuță, ce-mi amintește de o excursie. Eram în clasa a V-a și am luat parte la cea de-a doua excursie din viața mea. Până atunci mai vizitasem un loc tot cu școala. Și pentru că e amuzantă povestea mea, am să trec direct la subiect. Micuță de statură și vârstă fiind, am avut mereu ghinionul să trec neobservată. Așa s-a întâmplat că ajunsă la Orșova cu ai mei colegi și profesori, ne-am plimbat cu un vapor, iar apoi fiecare clasă trebuia să meargă la autocarul propriu. Evident că eu am încurcat autocarele. Nici măcar nu am sesizat că nu cunosc pe nimeni. Mă încântase prea tare Dunărea. De asemenea, nu  m-a împiedicat nimic să-mi fac prieteni, mai ales că aveam să primesc și un cadou. Fiind de fel sociabilă și prietenoasă, unul dintre băieții grupului în care aterizasem fără voie, dar și fără regret, mi-a oferit o bărcuță de culoare albă. Doar nu era să o refuz, dar parcă și azi îmi aud urechile acele cuvinte pe care copilașul mi le-a spus: „îți ofer această bărcuță  construită de bunicul meu. Tot el m-a învățat să fiu darnic”. De atunci am învățat să nu mai fiu zgârcită și să ofer orice lucru. Totuși, după ce am revenit la autocarul meu, călătoria a continuat și am ajuns la o biserică. Acolo am văzut o bătrână care cerea fie bani, fie mâncare. M-am gândit să-i dau mâncarea ce mi-o pusese mama, dar am analizat situația și am ajuns la concluzia că mai utili i-ar fi bani, așa că i-am dat toți banii mei. Nu a fost așa plăcut, având în vedere că nu mai aveam cu ce să-mi iau suveniruri. Întâmplarea a fost că în ușa bisericii am găsit aceeași sumă de bani pe care eu i-o dădusem femeii. Am spus această poveste, pentru că astăzi m-am gândit să ofer un cadou MyMan. Vizitând site-ul www.myman.ro, am tot căutat, iar la Hobby și pasiuni am descoperit o bărcuță cu pânze. 

Primul lucru de care mi-am amintit a fost excursia. Așa că am decis să achiziționez rapid această bărcuță, dar de această dată pentru mine. Cadourile MyMan m-au făcut un om bogat și frumos. Bogat, pentru că țin la toate lucrurile micuțe, dar mai ales care au o poveste în spate. Eu i-am dat un nume și i-am construit o poveste acestei bărcuțe. De ce mă fac frumoasă cadourile MyMan? Pentru că mă fac fericită, iar orice om fericit este frumos, cel mai frumos. Cât despre prietenul căruia doream să-i ofer un cadou, cu siguranță îi voi lua ceva, dar acum vreau să petrec timp cu bărcuța mea.

M-am pierdut în gânduri

De câteva zile mă tot gândesc la momente din trecutul meu. Și am ajuns la câteva concluzii. Ce se întâmplă cu legăturile de familie când decizi să pleci într-un alt oraș? Indiferent de distanță, oamenii se schimbă. Spre exemplu, plecarea tatălui meu nu doar că a adus suferință neîncetată, dar a rupt și câteva legături. Am senzația că odată cu moartea tatălui meu s-au uitat și gradele de rudenie.

Poate că decesul unui om ne face să uităm că ne curge același sânge prin vene. Nu e așa de grav cum pare! Eu am plecat și m-am distanțat de tot. 

Totuși, câțiva oamenii au rămas alături de mine. Familia mea s-a schimbat, dar mai urmează și alte transformări. În ceea ce-mi privește prietenii, lucrurile nu stau cu mult diferit. Trecutul e trecut, viitorul contează acum. Dar trecutul uneori ne afectează prezentul și trebuie să ne preocupăm de el. Când eram micuță îmi vedeam verișorii ca fiind cei mai buni oameni din lume. Este firesc să mi se fi schimbat gândirea, dar totuși sunt mândră de câțiva dintre ei. Și tot gândurile trecutului mă urmăresc când ajung acasă. Pe de-o parte, îmi place să-mi vizitez meleagurile copilăriei. Pe de altă parte, acest lucru mă îngrozește. Chiar îmi vine să plâng, pentru că îmi amintesc de mine în toate etapele. Cred că cea mai frumoasă perioadă care și-a pus amprenta asupra mea, a fost cea a adolescenței. Gândurile mă trimit acum și în vremea pe când eram mai ”băiețoasă„ și când mă certam cu profesorii sau colegii. Lucrurile au luat o întorsătură teribilă. Ieri eram ”băiatul„ casei, ce nu avea nici măcar o grijă, azi sunt un om în toată firea care și-a luat viața în mâini prea devreme, aș spune eu. Nu știu, dar aș mai fi zăbovit puțin în adolescență, acasă fără griji. Nu-i pagubă, doar am îmbătrânit!

Abia acum mi-am dat seama cât de multe am lăsat în urmă, părăsind locul meu natal. Ce-i drept, nu regret că am plecat, nu-mi regret nici prietenii copilăriei, nu regret decât timpul cu tatăl meu. Poate nu am știut să profit de el așa cum ar fi trebuit. Cât despre oamenii din acea vreme, indiferent de rolul lor în viața mea, sunt de părere că fiecare și-a ocupat locul potrivit la momentul respectiv. Azi suntem străini și abia dacă ne mai vorbim. Păcat! Mi-ar fi plăcut să ne vedem la cafea și să ne povestim, dar oamenii pleacă și vin. 

Ce gânduri! Gândurile tulbură viața omului.

Călătorim și iubim

      Zilele trecute am vizitat un loc frumos și liniștit. Mulți ar spune că acesta nu este adecvat vârstei mele, dar asta rămâne la aprecierea mea. Băile Felix este acest loc minunat despre care vă spun. Nu este o stațiune mare, dar este plină de tineri ce insuflă cu drag pofta de viață. 

Foto: Băile Felix (Parcul cu Nuferi)

     Am fost încântată să cunosc ardeleni, oameni de viață. Mai mult, m-am bucurat de Festivalul Berii și am retrăit momentele în care ascultam melodiile trupei Compact. De minune s-a îmbinat distracția de la ștrand cu cea de seară. Vizita la ștrandurile din Felix mi-au prins foarte bine. M-am bucurat, m-am distrat, am cunoscut oameni, dar mai ales m-am liniștit.
    Anul acesta mai am planificate câteva călătorii în țară, iar din 2015 mă pregătesc pentru Paris, Austria și statul în care vreau să mă stabilesc: Canada. Orice călătorie este o bucurie pentru mine. Am evadat din rutina orașului și mi-am recăpătat energia pentru încă o perioadă de muncă intensă.

P.S. Prețurile sunt accesibile și peisajul este drăguț, iar dacă vă place apa este și mai bine. 

Oamenii

De ce oamenii? Pentru că de ei am parte. Oamenii din ziua de azi sunt precum apa din bloc. Acum sunt buni, peste 2h  sunt tulburi. În ultima săptămână m-am lovit de diferite persoane. Un neamț și un elvețian. Doi oameni de la care am învățat multe, prea multe, aș spune eu. 

Prea multe, pentru că am văzut la ei într-un timp scurt ce nu am văzut la alții ani de zile. Și e trist. Dar, nu pentru mine, ci pentru societate. De ce nu pentru mine? Pentru că am avut pretenții și am fost dezamăgită de prea multe ori. Așa că am apelat la ignoranță. Abia zilele trecute am aflat cât este de bună ignoranța, deși începusem să o utilizez de ceva vreme. Aș fi vrut să cred că unii merită să le dai o a doua șansă, dar mă bucur că nu am făcut greșeala asta nicicând. Iubesc oamenii care mă învață lucruri frumoase, care m-au învățat cum să învăț, care mi-au arătat unde greșesc. Îi iubesc și îi respect. Urăsc acei „oameni”  ce vin și-și arată talente pe munca altora. Despre mine nu o să spun niciodată că-s cea mai bună, dar nici despre cei din jurul meu. Am învățat acest lucru de la un profesor din gimnaziu, care mereu spunea „E bine, dar se putea și mai bine.” Adesea mă întrebam „ Cât de bine se mai poate?” De la acest profesor am învățat să lupt și să nu renunț, să-i ajut pe ceilalți atât cât merită. Acesta este un om pe care-l iubesc.  Și că tot a venit vorba despre profesori... tot de la un profesor nu am vrut să învăț cum să „dau” în oameni în public. Da, cum i se oferă ocazia, cum mă jignește...ei, și? Este și asta o faptă de om! Oamenii sunt diferiți, sunt buni și răi, calmi și agitați. Însă, o vorbă veche spune „a fi domn e întâmplare, a fi om e lucru mare”!

Astăzi

Nimic nu se compară cu ziua de azi. Totul este urât și trist. Plouă și este frig. Este urât, azi este urât! Este o zi tristă, plină de lacrimi și de amintiri. Azi se împlinesc 3 ani de la plecarea ta. O plecare pe care o voi simți toată viața. Și cum să nu o simt când tânjesc să spun „tati”? Cum să nu-ți plâng lipsa când văd că dorul de tine se adâncește cu fiecare clipă mai mult? În fiecare zi vorbesc despre tine, în fiecare zi aș vrea să te privesc și să te strig. E trist! Sunt trei ani și viața s-a schimbat de parcă ar fi existat magie. Se întâmplă lucruri urâte și frumoase aici. Știu că voi îndura toată viața lipsa ta, știu că voi plânge mereu de dorul tău, dar știu că tu nu vrei să mă simt așa. De multe ori când am avut o problemă, prima persoană care mi-a  venit  în minte ai fost tu. Mă gândesc cum aș putea să nu depășesc problemele și cum să fiu tristă, când tu erai cel mai optimist om pe care l-am cunoscut. Știu că nu ți-ar plăcea o clipă să sufăr, dar îmi este imposibil. Imaginează-ți, sunt 3 ani de când m-am depărtat de tot, de casă, de bunici. Nimic nu mai e la fel. Plecarea ta a schimbat multe. Astăzi e diferit! Mă simt neputincioasă și obosită. Mă simt atât de obosită că aș lăsa totul baltă. Dar, știu că mai am multe de făcut. De dimineață de când m-am trezit, m-am confruntat cu aceleași amintiri din ziua când ne-ai părăsit. Și, de-ai ști câte am să-ți spun. Astăzi mi-ar fi plăcut să vorbesc cu tine, să te sun și să-ți spun despre peripețiile mele. Știu că nu am să trec nicioadată peste asta, dar cred că tu ești acolo, undeva și ai grijă de noi.

O viață de om prea scurtă! Un om minunat de care nu m-am putut bucura prea mult. Tot ce mi-a mai rămas sunt amintiri. Iar, eu azi trăiesc din amintiri! Te iubesc!  

Unii își merită soarta

Dacă până acum am auzit că soarta ți-e dată și nu îți stă în putere să o mânuiești, din acest moment aș vrea să obiectez ceva la această noțiune. Soarta o fi ea dată, dar uneori depinde de noi ceeea ce facem și cum ajungem. Pentru că trebuie să analizăm de două ori  înainte de a lua o decizie. Și pe bună dreptate, de ce să ne mai plângem că cei din jurul nostru sunt așa cum sunt, pentru că până la urmă noi le permitem să adopte un așa caracter și să recurgă la anumite fapte. Nu spun că doar cei din jurul meu se plâng, căci și eu fac la fel uneori. Ce-i drept, așa suntem noi. Ne luăm în brațe, ne lăudăm reciproc și când greșim unii față de alții ne bârfim ca ultimele țațe din lumea asta. Sunt persoane care  își merită soarta, dar asta nu înseamnă că trebuie să le plângem ca ciupercile după ploaie, ci să le arătăm unde au greșit, poate chiar merită să fim tranșanți. 

Dar, da! Unii chiar își merită soarta! Noi, oamenii ne merităm soarta!

Mama mea nu doar că mi-a pornit motorul, dar a aprins și farurile

Am fost crescută de doi oameni minunați, deloc ieșiți din comun. Însă, unul m-a părăsit când aveam 18 ani și nu cred că a făcut acest lucru intenționat. Doar că uneori lupta cu tine e mai dificilă decât ți-ai fi imaginat. De atunci, am rămas eu, mama și fratele meu. Singura cu care am mai putut vorbi a fost, este și va fi mama mea. Omul care nu doar mi-a pornit motorul, ci mi-a aprins și farurile. Îmi amintesc fiecare părticică din viața mea și fiecare om care a ținut să mă lovească sau să mă ajute. Însă, toate meritele mele și toate reușitele i se datorează mamei mele. Cu puțin mai înaltă ca mine, cu un păr creț de invidiat, cu o energie care te miri de unde apare (căci viața ei a fost mai grea decât s-ar fi așteptat oricine) a reușit să răzbată în ceea ce se numește viață. Apoi, viața noastră s-a îngreunat puțin, dar ea ca prin minune ne-a  luat greutățile. Spun „noastră”, deoarece în ecuația aceasta intră și fratele meu. Și cum să nu vorbesc de mama, când a făcut totul ca să ne ofere mai mult decât ceea ce este necesar.

Este o femeie cu inițiativă, învață de când o știu eu, ascultă pe toată lumea etc. E ființa care știe să fie indiferentă și să iubească, iar uneori e mult prea înțelegătoare. Cred că aici îl copiez pe tatăl meu, în niciun caz pe ea. Îmi amintesc de o întâmplare care mi-a marcat mâna stângă. Eram micuță și cum orice copil e curios, eu n-am stat locului și am pus mână pe un toporaș  în ideea să tai ceva, posibil praz. :)) Doar că degetul de la mâna stângă n-a vrut să mă asculte și...a intrat el sub lama acelui toporaș. Săraca mama mea, nu știa ce să-mi facă, dar bine că  n-a fost mai rău. Acel semn îl am și azi pe mână. Of, dar câte năzbâtii am făcut și eu! Iar dacă un tată e mai dur ca o mamă, ei bine, în cazul meu a fost invers. Chiar, a renunțat la un moment dat să mai meargă la ședințele cu părinții, spunându-i răposatului meu tată așa autoritar „De acum încolo să te duci tu la ședințele cu părinții, să vezi că e prima la bătăi și nu stă deloc cuminte”. Ei, și? Nici azi n-am stare...Tati ce să facă „Da, să trăiți!” Au fost atâtea momente în care am avut acel sprijin, acele sfaturi. 

Au fost mereu acolo când am zis „help” sub o altă formă. Însă, acum ea e singura care n-a încetat să-mi repornească  motorul și să îmi aprindă farurile.

Bucuria vine din lucruri mărunte

Zilele noastre sunt scurte, dar mai ales imprevizibile. Suntem simple făpturi, nimic mai mult. Unii realizează case, alții sunt „mari” datorită profesiei etc. Dar, ce primim și ce oferim, cum ne fac? De pe vremea când eram copil mă bucuram cu atâta putere de cele mai mici cadouri oferite de părinți și prieteni. La fel sunt și la 21 de ani. Accept cu bucurie sfaturi, cadouri și alte lucruri frumoase. Așa că ieri, pe lângă ziua minunată de primăvară, am acceptat un lucru mic, mărunt, dar cu o importantă semnificație. Și cred că de fapt frumusețea acestui lucru se datorează singurului om ce-mi este alături zi de zi. 

P.S. Abia acum îmi dau seama că-mi doresc să nu mai treacă timpul! Să fiu ca ieri!