15 august 2014

Călătorim și iubim

      Zilele trecute am vizitat un loc frumos și liniștit. Mulți ar spune că acesta nu este adecvat vârstei mele, dar asta rămâne la aprecierea mea. Băile Felix este acest loc minunat despre care vă spun. Nu este o stațiune mare, dar este plină de tineri ce insuflă cu drag pofta de viață. 
Foto: Băile Felix (Parcul cu Nuferi)
     Am fost încântată să cunosc ardeleni, oameni de viață. Mai mult, m-am bucurat de Festivalul Berii și am retrăit momentele în care ascultam melodiile trupei Compact. De minune s-a îmbinat distracția de la ștrand cu cea de seară. Vizita la ștrandurile din Felix mi-au prins foarte bine. M-am bucurat, m-am distrat, am cunoscut oameni, dar mai ales m-am liniștit.
    Anul acesta mai am planificate câteva călătorii în țară, iar din 2015 mă pregătesc pentru Paris, Austria și statul în care vreau să mă stabilesc: Canada. Orice călătorie este o bucurie pentru mine. Am evadat din rutina orașului și mi-am recăpătat energia pentru încă o perioadă de muncă intensă.

P.S. Prețurile sunt accesibile și peisajul este drăguț, iar dacă vă place apa este și mai bine. 

24 mai 2014

Oamenii

De ce oamenii? Pentru că de ei am parte. Oamenii din ziua de azi sunt precum apa din bloc. Acum sunt buni, peste 2h  sunt tulburi. În ultima săptămână m-am lovit de diferite persoane. Un neamț și un elvețian. Doi oameni de la care am învățat multe, prea multe, aș spune eu. 
Prea multe, pentru că am văzut la ei într-un timp scurt ce nu am văzut la alții ani de zile. Și e trist. Dar, nu pentru mine, ci pentru societate. De ce nu pentru mine? Pentru că am avut pretenții și am fost dezamăgită de prea multe ori. Așa că am apelat la ignoranță. Abia zilele trecute am aflat cât este de bună ignoranța, deși începusem să o utilizez de ceva vreme. Aș fi vrut să cred că unii merită să le dai o a doua șansă, dar mă bucur că nu am făcut greșeala asta nicicând. Iubesc oamenii care mă învață lucruri frumoase, care m-au învățat cum să învăț, care mi-au arătat unde greșesc. Îi iubesc și îi respect. Urăsc acei „oameni”  ce vin și-și arată talente pe munca altora. Despre mine nu o să spun niciodată că-s cea mai bună, dar nici despre cei din jurul meu. Am învățat acest lucru de la un profesor din gimnaziu, care mereu spunea „E bine, dar se putea și mai bine.” Adesea mă întrebam „ Cât de bine se mai poate?” De la acest profesor am învățat să lupt și să nu renunț, să-i ajut pe ceilalți atât cât merită. Acesta este un om pe care-l iubesc.  Și că tot a venit vorba despre profesori... tot de la un profesor nu am vrut să învăț cum să „dau” în oameni în public. Da, cum i se oferă ocazia, cum mă jignește...ei, și? Este și asta o faptă de om! Oamenii sunt diferiți, sunt buni și răi, calmi și agitați. Însă, o vorbă veche spune „a fi domn e întâmplare, a fi om e lucru mare”!

15 mai 2014

Astăzi


Nimic nu se compară cu ziua de azi. Totul este urât și trist. Plouă și este frig. Este urât, azi este urât! Este o zi tristă, plină de lacrimi și de amintiri. Azi se împlinesc 3 ani de la plecarea ta. O plecare pe care o voi simți toată viața. Și cum să nu o simt când tânjesc să spun „tati”? Cum să nu-ți plâng lipsa când văd că dorul de tine se adâncește cu fiecare clipă mai mult? În fiecare zi vorbesc despre tine, în fiecare zi aș vrea să te privesc și să te strig. E trist! Sunt trei ani și viața s-a schimbat de parcă ar fi existat magie. Se întâmplă lucruri urâte și frumoase aici. Știu că voi îndura toată viața lipsa ta, știu că voi plânge mereu de dorul tău, dar știu că tu nu vrei să mă simt așa. De multe ori când am avut o problemă, prima persoană care mi-a  venit  în minte ai fost tu. Mă gândesc cum aș putea să nu depășesc problemele și cum să fiu tristă, când tu erai cel mai optimist om pe care l-am cunoscut. Știu că nu ți-ar plăcea o clipă să sufăr, dar îmi este imposibil. Imaginează-ți, sunt 3 ani de când m-am depărtat de tot, de casă, de bunici. Nimic nu mai e la fel. Plecarea ta a schimbat multe. Astăzi e diferit! Mă simt neputincioasă și obosită. Mă simt atât de obosită că aș lăsa totul baltă. Dar, știu că mai am multe de făcut. De dimineață de când m-am trezit, m-am confruntat cu aceleași amintiri din ziua când ne-ai părăsit. Și, de-ai ști câte am să-ți spun. Astăzi mi-ar fi plăcut să vorbesc cu tine, să te sun și să-ți spun despre peripețiile mele. Știu că nu am să trec nicioadată peste asta, dar cred că tu ești acolo, undeva și ai grijă de noi.

O viață de om prea scurtă! Un om minunat de care nu m-am putut bucura prea mult. Tot ce mi-a mai rămas sunt amintiri. Iar, eu azi trăiesc din amintiri! Te iubesc!  


16 aprilie 2014

Unii își merită soarta

Dacă până acum am auzit că soarta ți-e dată și nu îți stă în putere să o mânuiești, din acest moment aș vrea să obiectez ceva la această noțiune. Soarta o fi ea dată, dar uneori depinde de noi ceeea ce facem și cum ajungem. Pentru că trebuie să analizăm de două ori  înainte de a lua o decizie. Și pe bună dreptate, de ce să ne mai plângem că cei din jurul nostru sunt așa cum sunt, pentru că până la urmă noi le permitem să adopte un așa caracter și să recurgă la anumite fapte. Nu spun că doar cei din jurul meu se plâng, căci și eu fac la fel uneori. Ce-i drept, așa suntem noi. Ne luăm în brațe, ne lăudăm reciproc și când greșim unii față de alții ne bârfim ca ultimele țațe din lumea asta. Sunt persoane care  își merită soarta, dar asta nu înseamnă că trebuie să le plângem ca ciupercile după ploaie, ci să le arătăm unde au greșit, poate chiar merită să fim tranșanți. 

Dar, da! Unii chiar își merită soarta! Noi, oamenii ne merităm soarta!

28 martie 2014

Mama mea nu doar că mi-a pornit motorul, dar a aprins și farurile

Am fost crescută de doi oameni minunați, deloc ieșiți din comun. Însă, unul m-a părăsit când aveam 18 ani și nu cred că a făcut acest lucru intenționat. Doar că uneori lupta cu tine e mai dificilă decât ți-ai fi imaginat. De atunci, am rămas eu, mama și fratele meu. Singura cu care am mai putut vorbi a fost, este și va fi mama mea. Omul care nu doar mi-a pornit motorul, ci mi-a aprins și farurile. Îmi amintesc fiecare părticică din viața mea și fiecare om care a ținut să mă lovească sau să mă ajute. Însă, toate meritele mele și toate reușitele i se datorează mamei mele. Cu puțin mai înaltă ca mine, cu un păr creț de invidiat, cu o energie care te miri de unde apare (căci viața ei a fost mai grea decât s-ar fi așteptat oricine) a reușit să răzbată în ceea ce se numește viață. Apoi, viața noastră s-a îngreunat puțin, dar ea ca prin minune ne-a  luat greutățile. Spun „noastră”, deoarece în ecuația aceasta intră și fratele meu. Și cum să nu vorbesc de mama, când a făcut totul ca să ne ofere mai mult decât ceea ce este necesar.
Este o femeie cu inițiativă, învață de când o știu eu, ascultă pe toată lumea etc. E ființa care știe să fie indiferentă și să iubească, iar uneori e mult prea înțelegătoare. Cred că aici îl copiez pe tatăl meu, în niciun caz pe ea. Îmi amintesc de o întâmplare care mi-a marcat mâna stângă. Eram micuță și cum orice copil e curios, eu n-am stat locului și am pus mână pe un toporaș  în ideea să tai ceva, posibil praz. :)) Doar că degetul de la mâna stângă n-a vrut să mă asculte și...a intrat el sub lama acelui toporaș. Săraca mama mea, nu știa ce să-mi facă, dar bine că  n-a fost mai rău. Acel semn îl am și azi pe mână. Of, dar câte năzbâtii am făcut și eu! Iar dacă un tată e mai dur ca o mamă, ei bine, în cazul meu a fost invers. Chiar, a renunțat la un moment dat să mai meargă la ședințele cu părinții, spunându-i răposatului meu tată așa autoritar „De acum încolo să te duci tu la ședințele cu părinții, să vezi că e prima la bătăi și nu stă deloc cuminte”. Ei, și? Nici azi n-am stare...Tati ce să facă „Da, să trăiți!” Au fost atâtea momente în care am avut acel sprijin, acele sfaturi. 
Au fost mereu acolo când am zis „help” sub o altă formă. Însă, acum ea e singura care n-a încetat să-mi repornească  motorul și să îmi aprindă farurile.

16 martie 2014

Bucuria vine din lucruri mărunte

Zilele noastre sunt scurte, dar mai ales imprevizibile. Suntem simple făpturi, nimic mai mult. Unii realizează case, alții sunt „mari” datorită profesiei etc. Dar, ce primim și ce oferim, cum ne fac? De pe vremea când eram copil mă bucuram cu atâta putere de cele mai mici cadouri oferite de părinți și prieteni. La fel sunt și la 21 de ani. Accept cu bucurie sfaturi, cadouri și alte lucruri frumoase. Așa că ieri, pe lângă ziua minunată de primăvară, am acceptat un lucru mic, mărunt, dar cu o importantă semnificație. Și cred că de fapt frumusețea acestui lucru se datorează singurului om ce-mi este alături zi de zi. 

P.S. Abia acum îmi dau seama că-mi doresc să nu mai treacă timpul! Să fiu ca ieri!

3 martie 2014

Să vorbim puțin despre prieteni


Mă trezesc într-o dimineață cu o poftă nebună să mă plimb. Și pentru că se presupune că am prieteni, am îndrăznit să-i iau la rând și să-i sun. Doar că din toate acele persoane nu s-a dovedit una a fi adevărată. A doua zi pornesc spre universitate și mă întâlnesc cu oameni, ce se dau drept prieteni. Sunt foarte surprinsă de oamenii din jurul meu. Este singura specie ce reușește să mă uimească. Dacă vrei să cunoști prefăcătoria cu toate dedesubturile ei, sună-ți un prieten. Cum definesc eu această categorie? 
Prieteni = specie, ce aparent arată interes pentru cei din jur, dar de fapt nu există niciunul, iar dacă totuși există, are la bază un motiv personal. 
 Nici măcar nu sunt dezamăgită, ci doar scârbită....



18 februarie 2014

De la etajul 4

Oameni grăbiți se împiedică unul de altul, se lovesc ba voluntar, ba involuntar, țipă cât să se audă în celălalt colț al orașului și aleargă suficient ca să prindă autobuzul, ce nu de puține ori semnalizează că pornește exact când ai ajuns în stație. Pe scara blocului se aude o mămică încercând să-i vorbească  copilului  ce smiorcăie din cine știe ce motive, un bărbat ce-și pierde răbdarea și vorbește, asigurându-se că toți vecinii îl vor auzi și un câine ce latră cât să-l enerveze pe unul dintre blocatari.
Proasta obișnuință de a scoate capul pe geam să vezi ce se mai petrece în lume a devenit deja una din chestiunile de care nu te poți lăsa cu ușurință. Și culmea nesimțirii, când tu ai capul scos pe geam, deasupra ta hop-țop o pungă de gunoaie  te zgârie fin pe față. Ce să vezi și ce să crezi? O vecină să nu mai coboare(că-i mult de la la ultimul etaj) aruncă diverse gunoaie pe geam, că doar de aia e tomberonul în fața blocului. Când crezi că totul a luat sfârșit la ușa ta e cineva. Un bărbat palid la față, de aproape 2m, îmbrăcat cu o pereche de pantaloni rupți, parcă au tras câinii cu dinții de ei, o bluză undeva între curat și murdar,  cu părul  cărunt și fruntea lată, cu ochii mari negrii te privește și mai să intre peste tine în casă. Ciudat! Vine să spună ceva, dar când vede un „pitic” în comparație cu el renunță și pleacă zâmbind. Trântești ușa și tresari la tipătul unui copil și multe alte lucruri ce le poți vedea și simți doar de la etajul 4.

25 ianuarie 2014

Scrisoare către tati


Salut, omule! Ce mai faci? Eu sunt bine! În curând împlinesc 21 de ani, dar fără ca tu  să-mi alături (din nou). Mă întrebam dacă mă mai privești, dacă vrei să știi ce mai fac, cum o mai duc. Încep prin a-ți spune că mi-e dor de tine, că aș fi vrut să vii anul acesta la mine când o să am ceremonia de absolvire, să-ți povestesec despre mine, despre tot. Hmmm....nu poți, așa-i? Știi, se fac 3 ani de când ai plecat, dar cred că și de vor trece sute de ani tu tot acolo vei fi, în inima mea! N-am să-ți scriu prea multe, o să fiu scurtă! Noi suntem bine! Probabil dacă ai fi fost și tu ar fi fost și mai bine, dar cum îmi spuneai cândva „tată azi ești, mâine cine știe”. Mmmm....mai voiam să-ți spun că probabil ziua mea de naștere va fi una cu zăpadă, ca atunci când trăiai, când mă așteptai venind de la școală și-mi spuneai „mai ai puțin și faci 18 ani...chefuim!  Îți mai amintești? Eu îmi amintesc totul cu lux de amănunte. 

Ne lipsești mult și nu de puține ori aș vrea să îți mai cer un sfat! Îmi e dor de tine și așa-mi va fi mereu, dar imaginea ta a rămas vie în sufletul meu și mă ajută să merg prin viața asta. (Sper că ești la curent cu tot ce se întâmplă :D)

Te iubesc!