16 decembrie 2013

Zile și fapte

Privesc lent în trecut și merg grăbită în viitor. Fiecare zi are o faptă, mai mult sau mai puțin valoroasă, dar ea există. Ce-i drept, pe mine mă pun pe gânduri mereu și zilele și faptele. Fiecare zi este o lecție și fiecare faptă este acțiunea săvârșită în urma unei lecții. Aștepți în diminețile primăverii acel răsărit al soarelui și speri să-ți dea și ție un impuls pentru o nouă zi. Poate reușește, poate nu! Cui îi pasă? 
Nimănui, evident! De ce i-ar păsa unui prieten, care de fapt se dovedește a fi orice altceva, dar numai prieten nu?! Iar, acum vreau să clarific un lucru, nu învinovățesc pe nimeni, ci spun doar că  fiecare dintre  noi e prins cu ale lui...Și că nu ne mai facem timp pentru oamenii de lângă noi, pentru că suntem prea preocupați cu problemele și visele noastre. Nu ne mai pasă de ceilalți!
Îmi amintesc de o persoană căreia n-am să-i dau nume și nici n-am să-i atribui vreun statut care spunea cândva că singurii prieteni care i-a avut au murit odată cu timpul!


13 decembrie 2013

What Most Schools Don't Teach

30 noiembrie 2013

Acum mă rog de timp să treacă



Repede, repede vine Crăciunul. Gata, toamna! Iar, azi nu numai că este ultima zi din noiembrie, ci și Sfântul Andrei așa că m-am gândit să mă relaxez în bucătărie. Mai bine spus să mă antrenez pentru pregătirile de Crăciun. Azi-Sfântul Andrei, Vineri- Sfântul Nicolae...Deja a sosit  luna cadourilor și a petrecerilor. Aștept cu nerăbdare ziua în care voi pleca acasă. Sărbătorile de Crăciun îmi plac tare mult. Ce-i drept în ultimii ani s-au cam schimbat, dar anul ăsta Crăciunul va fi deosebit. Aștept cu nerăbdare zăpada, colindătorii și cadourile.:D Niciodată nu am știut să exprim bucuria în cuvinte, dar asta nu înseamnă că nu am simțit-o. Poate că bucuria adevărată nu poate fi exprimată...iar, eu sunt bucuroasă că în mai puțin de o lună voi ajunge acasă. Hmmm....sunt mai rău decât un copil mic....



26 noiembrie 2013

Rătăcit în trenul vieții

Viața îți oferă vrute și nevrute. De la minuni la necazuri, viața nu te neglijează. Dar, ca să vezi cum este să te rătăcești și nu oriunde, ci în trenul vieții, nu îți trebuie programare. Ești doar un călător prin viață. Tu omule, nu ești nimic mai mult! Azi ești, mâine...Rătăcirea în propria viață este dură, pentru că nu de multe ori reușim să ajungem la liman. Atâtea uși pe care intri și ieși, atâtea compartimente, atâtea locuri. Nu-ți alegi singur locul, ci îți este dat. O adevărată povară, un adevărat chin. Dar, omule chiar dacă locul nu ți-i dat, ce urmeză să faci depinde doar de tine.
Nu de puține ori când mă apuc să scriu îmi fulgeră prin minte câte o carte citită. Dat fiind faptul că mereu am văzut cartea ca pe o experiență și personajele le-am luat ca reale, mi-a fost mai ușor să mă risc. În trenul vieții nu îți alegi locul, dar îți poți alege ușa pe care decizi să ieși. Și acum cartea la care mă gândesc este „Călugărița” (D. Diderot) unde o fată era ținută într-o mănăstire împotriva voinței ei. Diferența dintre acea fată și noi este că ea nu avea opțiunea de a alege, au ales alții pentru ea, dar în cazul nostru e diferit. Evident, situații asemănătoare cu a fetei mai sunt. Lăsând comparațiile la o parte, trenul vieții este uneori plin, alteori gol. Rareori se regăsește un echilibru. Vagoanele acestui tren sunt pline de neprevăzut. Ruta pe care trenul circulă uneori depinde de noi, alteori nu. Dar, totuși cred că noi suntem punctul decisiv al rutei. În funcție de noi el își stabilește traiectoria. Cauza rătăcirii pot fi deciziile noastre. Suntem arhitecții destinului nostru, suntem pe de-o parte conductorii,  iar pe de alta rătăciții din tren.

Unora le place filmul

Într-o lume a fanteziei și a imaginației - lumea cinematografului - în care goana după originalitate nu cunoaște momente de răgaz, unde scenariștii își storc tot timpul creierii ca să găsească lucruri noi, ineditul a fost atins, paradoxal, prin lipsa de originalitate, prin banalitate.

Adevărul Îndrăcit - Uraganul
Două filme care nu au nimic în comun, în afară de faptul că au fost produse în aceleași studiouri respectiv, americane, intervalul dintre ele fiind de un an: 1937 și 1938. Includerea lor în această retrospectivă nu s-a datorat unor „momente” pe care le-ar fi marcat în evoluția artei cinematografice, ci faptului că fiecare dintre ele a atras atenția prin „ceva”: Adevărul îndrăcit prin lansarea unui excelent cuplu de comedie : Irene Dunne și Cary Grant, iar Uraganul lui John Ford prin măiestria trucajului scenelor de furtună pustiitoare. Dar a mai existat o rațiune pentru alăturarea acestor două filme. Amândouă au fost recenzate de marele scriitor francez André Maurois care colabora în calitate de critic cinematografic la excelenta revistă de specialitate „Cinémonde”. Despre Adevărul îndrăcit, care de fapt se numea Groaznicul adevăr, dar căruia francezii i-au spus Afurisitul adevăr, deci trei titluri, unul mai neinspirat ca altul, mai cu seamă pentru o comedie dramatică, Maurois începea prin a declara că...traducerea titlului nu-i aparține și că e departe de a o aproba.  În ceea ce privește filmul, îl găsea amuzant și chiar fermecător dar...atrăgea atenția cineaștilor să fie foarte prudenți. Căci, scria el, dacă nu se vor strădui să găsească subiecte  și medii noi, vor fi depășiți și eclipsați de cineaștii francezi. Un rol foarte important este jucat de un cățelus și, pornind de la această idee, scriitorul își exprimă teama pe care i-o inspira apariția animalelor pe scenă dat fiind neprevăzutul capriciilor lor. Câinele exercita aproape o teroare asupra lui: uneori era foarte liniștit, dar alteori se arăta cuprins de o subtilă afecțiune pentru sufleur și părăsea masa regală pentru a se gudura pe lângă cușca repsectivă. 
Așa stând lucrurile, Maurois trăgea concluzia că filmele pot fi judecate și favorbail și nefavorabil.

2 noiembrie 2013

Mi-a plăcut!





Oamenii sunt experți la teorie, dar puțini au capacitatea de a practica. Nu vreau să mă lungesc la taclale prea mult, dar vreau să menționez că mie omul ăsta îmi place foarte mult. Citindu-i și cartea, urmărindu-i și blogul este imposibil să nu-mi placă.  Așadar, n-ar fi rău să răsfoiți paginile lui Chirilă. O dată pentru a-l  cunoaște pe el, iar a doua oară pentru a vă cunoaște pe voi....

P.S: http://studentvoice.ro/lectii-de-viata-cu-tudor-chirila/

30 octombrie 2013

Farfuria îndrăgostiților

Astăzi am decis să-mi pun povestea într-o farfurie. O farfurie ce s-a golit și s-a reumplut. Nu știu cum sunt alții, dar știu cum sunt eu, iar reînceperea unui nou capitol în viața  mea se aseamnănă cu o farfurie. Din acest motiv am și ales acest titlu.  Îmi place să transmit oamenilor bucuria și tristețea mea, pentru că și ei fac asta. Nu sunt mulți, dar sunt buni. Acum să vă spun despre farfuria îndrăgostiților: 

A început într-o zi de vară, o zi călduroasă de iunie. Un simplu contact vizual a fost suficient. Iar, acum mă gândesc la vorba unui prieten care-mi tot spunea că atunci când te aștepți mai puțin, se întâmplă. Cam așa este! Nici nu mă așteptam ca acea zi de vară să fie și ziua care-mi va reumple farfuria. Nu știu dacă suntem potriviți, suflete pereche (cum se spune), dar știu că a umplut golul din inima mea, iar asta e suficient. Chiar și certurile noastre sunt constructive, iar micile tachinări nu lipsesc. Separat suntem mici, dar împreună suntem imenși. Totuși, partea urâtă (pentru că mereu există una) este că timpul se scurge și eu pierd noțiunea lui. Să fie de rău? Dragule, farfuria noastră așteaptă să fie colorată și doar împreună o putem picta. Separați suntem diferiți, împreună suntem la fel....



P.S: Orice îndrăgostit poate avea o farfurie, însă idealul constă în păstrarea ei întreagă, căci spartă și lipită nu mai este aceeași.

18 octombrie 2013

Să mi se pară mie sau așa să fie?

Îmi amintesc cu atâta luciditatea o replică a unui profesor de liceu, care s-a dovedit a fi verdică  : „După liceu știți ce faceți, dar după facultate o să vedeți cum dați din colț în colț...!” Cam prea adevărat, cam prea dur! Să fii furios că vezi oameni atât de slab pregătiți, dar care totuși stabilesc reguli, legi...Numai în ultima perioadă a fost multă vorbărie pe subiecte, precum: câinii maidanezi, codul rutier (care mă înfurie teribil) etc. Ce-i greșit, e greșit! Ce e bine, e greșit! Cam așa văd eu acum situația. Termini facultatea și îți dai seama că nu ști ce ai făcut: ai investit sau ai pierdut! Aș vrea să cred că am făcut doar o investiție, dar am ajuns la o reală concluzie: am pierdut și investit în același timp. Să vedem! Cum poți face și una și alta simultan? Investești în tine ca om (cunoști oameni, interacționezi cu ei, te lovești și te ridici singur -te formezi) și pierzi. Pierzi ani în care te alegi poate cu doar 25-30% informație de care ai nevoie. Și poate o să fiu contrazisă, dar cam așa e... Sistemul funcționează pe atâta teorie, iar când începi să practici îți dai seama că teoria este un foarte subțire strat fără de care nu poți pleca la drum. Sistemul te formează în așa fel încât să rămâi în el și nu cred că e un sistem tocmai bun, cel puțin nu în această perioadă. Cei care au reușit să scape din întâmplare din sistem sunt colegii noștri care aveau sute de absențe și erau amenințați cu exmatricularea. Sigur fiecare dintre noi a avut 1 coleg căruia nu-i plăcea să stea 50 de minute în bancă, ascultând un profesor antisocial (ceea ce devine foarte frecvent în școli). Întâmplător ieri în oraș m-am „lovit” de un prieten căruia obișnuiam să-i spun lichea. Povestind, povestind am aflat că studiază în Germania, are un loc de muncă, permițându-și să supraviețuiască chiar foarte bine. Din omul ce părea că nu știe ce vrea, a ajuns un om responsabil cu un scop definit, dar mai ales cu posibilități de realizare. Deja dintr-o simplă povestire mă lovesc de sistem: de cum e format sistemul, de ce avem și ce vom avea. Deja îmi pun prea multe piedici. Și nu e vina noastră, neapărat. Când am lucrat prima dată într-o echipă, mă gândeam doar la mine (cât știam să lucrez în echipă). Acum, după o experiență din anul I de facultate am realizat (dar, nu suficient)  ce este echipa, cum lucrezi într-o echipă, cum te gândești la evaluarea echipei, însă e foarte greu să aplici. De ce? Pentru că de la grădiniță, lucram în echipe, dar eram evaluați individual, ne-am lovit de competiția pentru note (lipsite de totală valoare)... De câte ori nu am avut parte de un om într-o echipă care nu făcea altceva decât să te încurce, deși,  tu încercai să-l ajuți? Asta e una dintre problemele sistemului. Deși, lucrăm într-o echipă, ne gândim DOAR la noi. Cred că astea sunt  doar problemele minuscule ale sistemului care ne-a educat și care ne-a format.  Am spus ca nu este neapărat vina noastră, deoarece 12 ani de școală am fost educați să fim cei mai buni  din clasă, să concurăm și să intrăm într-o competiție a notelor, să reproducem ceea ce ne dau alții, iar teoria e pe bandă rulantă (din fericire, am avut parte și de oameni care nu m-au pus să fac asta), dar nu numai. E greu să reușești să ieși din sistemul ăsta, iar în țară ești cam obligat să rămâi în el (să nu încurci sistemul). Școlile, facultățile nu au fonduri să asigure prcatica (cheia). 
Cum aminteam mai sus: acestea sunt doar micile disfuncționalități ale acestui sistem. 

Va urma.....

Trebuie doar să crezi

Totul începe cu o singură clipire și se sfârșește la fel. Florile se ofilesc, frunzele capătă acea formă ruginie și apoi părăsesc copacii, beblușii de ieri devin maturii de azi, plecând de lângă părinții lor, cam așa funcționează tot. Și, fără să mă îndoiesc și eu fac același lucru.Dar, când totul începe și totul se sfârșește trebuie să ai în vedere încrederea. Atunci când începe trebuie să crezi că vei reuși să realizezi tot ceea ce ți-ai propus, să crezi că vei învinge părțile pesimiste din interiorul tău, ce nu de puține ori te apucă parcă ar fi brațele unei vrăjitoare, trebuie doar să crezi și începutul va avea un farmec nemaivăzut. Dar, cum să crezi când totul se sfârșește? Sau ce să crezi? Totuși, trebuie să crezi. Indiferent de  acțiunea care se sfârșește, indiferent de omul care te părăsește și de modul pe care acesta îl alege tu trebuie să crezi. Să crezi că lucrurile au un scop ce în timp va fi conturat. Fără încredere totul se distruge și nimic nu are culoare. Fără încredere totul devine nimic, iar cu încredere este chiar invers: din nimic faci tot...Trebuie doar să crezi....