7 august 2013

Rătăcită în viața mea

Ce-i mai rău decât să te simți rătăcit în propria viață? Să te simți format din două trupuri: unul care caută să se întregească, găsindu-și sufletul, iar altul care privește ca un neputincios la ceea ce i se întâmplă...
Uneori te simți așa puternic, că ai putea străbate țări întregi doar tu, iar alteori te simți ca și cum ai fi criminalul propriei persoane. Alergi pe o stradă pierdută, unde doar plouă și tună. Când crezi că răsare soarele, atunci apare furtuna. Și stiu că în viață nu e totul roz, dar în viața mea parcă totul e din ce în ce mai negru. Mai aud și eu că după rău urmează și bine, dar în viața mea când își va face apariția? Nu știu de ce momentele astea mă fac să pierd ceea  ce am mai prețios, și anume  încrederea în mine. Mă simt atât de pierdută și simt că în curând voi fi și mai pierdută. Sunt rătăcită în viața mea și asta doare mai tare decât aș fi crezut. Dar, ce nu pot să înțeleg este de ce vine acum rătăcirea, când am atâtea de făcut? În fiecare zi mă simt mai rău, mai tristă, mai rătăcită...Cred că este târziu să îmi revin....Cred că atâta cât voi avea timp în astă viață voi fi o rătăcită în propria viață....

3 august 2013

Ce-i frumos nu-i pentru mine.....

Când crezi că ești fericit atunci de duci dracu....Se distrug acele momente pe care le credeai bune. Și  nu degeaba am spus oamenilor ce mă iubesc că fericirea nu e pentru mine. Și nu m-am înșelat....Ce-i prea mult strică, ce este fericire nu-i pentru mine....dar, ce-i pentru mine?

2 august 2013

A deveni o persoană

Ce-ți trece prin minte când auzi „ A deveni o persoană” sau vezi o carte cu  acest titlu? Personal, m-am gândit la anumite sfaturi cu ajutorul căroara să-ți individualizezi personalitatea. Citind din cartea cu acest titlu am ajuns la o altă concluzie. Deși, nu am fost pasionată de psihologie sau chestii psihologice, cartea m-a prins serios. Cum și de ce? Pe de-o parte, lucrurile necunoscute, conceptele despre care aveam doar idei vagi, părerile împărtășite sunt doar câteva din noțiunile ce m-au împins să dau pagina într-una. Pe de altă parte, aceasta este scrisă din perspectiva unui psihoterapeut, Carl Rogers. Iar, dacă până la paragraful în care se explică relația psiholog-client, aveam un punct de vedere mai puțin bun, acum m-am lămurit. De fapt, punctul meu de vedere nu era mai puțin bun, ci doar mi-l formasem în urma zvonurilor și-l fructificasem cu păreri personale. Evident că înainte de a intra în cuprinsul cărții a trebuit să dau o căutare și pentru autor, deși, în cuprins se spun suficient de multe. Carl Rogers este unul dintre cei mai  importanți psihologi ai sec XX. Etapele prin care a trecut Rogers sunt într-o oarecare măsură obișnuite. Provine dintr-o familie numeroasă, în cadrul căreia și-a format anumite principii destul de riguroase, chiar el mărturisind că educația ce ia fost dată a fost bună, dar mult prea strictă, din cauza căreia  nu avea viață socială. Era un copil singuratic, nu avea prieteni, însă asta nu a reprezentat o piedică în a-și face prieteni mai apoi.  Cartea lui Rogers are teorii foarte elaborate, unele putând fi înțelese de prima dată, altele nu. De pildă, se vorbește despre procesul devenirii ca persoană,  în care te îndepărtezi de îndeplinirea așteptărilor altora, despre acceptarea  propriei persoane, despre încrederea în propriile forțe, dar și despre înțelegerea celor de lângă noi fără a-i judeca. Se scoate în evidență și rolul relației terapeutice în procesul schimbării personalității. Există  aspecte ce mi-au atras atenția în mod special. Printre acestea se numără ipotezele ce pot ghida comportamentul unei persoane în momentul în care leagă relații cu cei din jur (studenți, colegi, profesori etc). Voi prezenta într-un mod succint câteva dintre acestea:
1. Pot să fiu într-un anumit mod pe care celălalt îl va percepe ca fiind demn de încredere sau consecvent într-un anumit sens profund? A fi demn de încredere nu-ți cere să fii consecvent în mod rigid, ci real în mod consecvent.
2. Îmi pot da voie să trăiesc atitudini pozitive față de cealaltă persoană?  Este ușor de constatat că există persoane cărora le este teamă de a împărtăși sentimente. Ne temem că dacă dăm voie să trăim  aceste  sentimente pozitiv față de un altul, ele s-ar putea transforma într-o capcană. 
3. Pot fi suficient de puternic ca persoană pentru a putea fi delimitat de cealaltă persoană? 
4. Pot să-l primesc pe celălalt așa cum este? Pot comunica această atitudine?
5. Îl pot elibera pe celălalt de amenințarea evaluării exterioare?  etc.
Analiza mea s-a oprit asupra punctului 2. Teama de a împărtăși sentimentele pozitive unei alte persoane. Am făcut comparații și am evaluat anumite aspecte, formându-mi în acest timp o părere. Mergând la un alt capitol C. Rogers expune discuția sau mai bine spus ședințele de terapie cu un client. Aceste ședințe în număr destul de mare, subliniază o chestiune, pe care eu o văd foarte importantă, și anume că nouă nu ne este frică de ceea ce o să se întâmple cu sentimentele împărtășite, că propriile noastre sentimente ne pot trage într-o capcană, ci ne este teamă de noi, de reacțiile noastre. Pentru că, de fapt trăind sentimente noi, începem să descoperim părți necunoscute la propria persoană. Vorbind drept, în viață sunt „n” motive ce nu ne dau voie să trăim liber anumite sentimente -motive din trecut, din prezent, motive ce țin de situația socială. Rogers prezintă diferite experiențe ale clienților lui și chiar ale lui,  într-o manieră suficient de clară pentru orice categorie de cititor.
În încheiere vreau să menționez un lucru pe care C. Rogers îl subliniază în nenumărate rânduri, și anume: ca psihoterapeut este suficient și necesar să deții 3 calității (congruența-autenticitate, sinceritate; empatie-capacitatea de a simți ceea ce simte clientul, respect), însă acestea nu sunt valabile doar în relația psihoterapeut -client, ci și în relația cu noi înșine și cu cei din jurul nostru. 

1 august 2013

Peronul sufletului meu

Plin de apă, zăcea într-o gară pustie un om al cărui suflet era distrus. Nimic nu se compara cu acea durere. Nici măcar cu durerea piciorului zdrobit. Stând în acea gară goală și urâtă, se gândea continuu la el, la sufletul lui și la pansamentul ce i s-ar potrivi. Trenul avea întârziere. Pe peron deja se strângeau oameni mai mult sau mai puțin obișnuiți. Oameni ce păreau obosiți de tot ce se petrecea în jurul lor. La un moment dat, omul își ridică privirea și zărește în fața lui un cățel. Schițează un zâmbet și se îndreaptă spre el. De fapt acel câine nu era unul al străzii. În câteva secunde lângă ei își face apariția o femeie. Chipul palid, ochii albaștrii și buzele aproape invizibile l-au indus pe om în eroare. Totul i se părea straniu, o gară goală, un om trist, totul se mișca cu o putere de neînțeles. Culmea ironiei cei doi așteptau trenuri dieferite, însă asta nu i-a împiedicat să poarte o conversație ce avea să existe ani de zile.  Privindu-se în ochi reciproc, cei doi păreau rușinați și în același timp curioși și prinși de emoție ca doi adolescenți. Durerea trupească și sufletească dispăru într-o clipă. Încercând să-și găsească, cuvintele cei doi se bâlbâiau iar, deodată începură a se amuza. După minute bune de stat împreună pe acel peron, sosește momentul plecării, poate cel mai greu moment. În tren bărbatul avea timp să reflecteze asupra acestei schimbări radicale produse în doar câteva minute.
Se confrunta pentru prima dată cu sentimente pe care nu le înțelegea, sentimente ce-l determinau să uite de durere și de toate chinurile trecute. Și, cum asta? Cum e posibil ca viața ta să se schimbe în cinci minute? Cum poate face un om minuni doar zâmbind? Întrebări peste întrebări, gânduri peste gânduri, dar cel mai important era că viața lui căpăta sens. Ațipește pentru câteva minute. Apoi, cu un zâmbet pe care nu credea că mai e capabil să-l afișeze se reapucă de cartea pe care o citea. Nu mai avea decât un sfert de citit din acea carte. Drumul era lung și  avea timp pentru a înțelege lucrurile ce-l frământau. După 12h de mers cu trenul, timp suficient pentru carte și gândit, coboară din tren, privește înapoi și zărește acel chip de pe peron. Cei doi zâmbesc, iar femeia îi spune „Mereu va exista și un peron al sufletului meu” iar,  bărbatul o cuprinde în brațe, șoptindu-i „fiecare om are o poveste proprie, fiecare om este o carte pentru cel de lângă el, însă există și cărți ce n-ai vrea să se mai termine...”

27 iulie 2013

Hai să uităm!

Ține-mă în brațe și uită tot ce ai trăit până acum. Uită de oamenii ce  te-au rănit, ce te-au alungat, uită... Cuprinde-mi mâinile în ale tale, și vezi în ele un nou sprijin. Sărută-mi umărul și lasă-ți capul să se odihnească pe el ore în șir. Să nu-ți pese ce spun ei, să nu asculți decât  ceea ce tu simți.  Hai să uităm de zilele triste care păreau interminabile, de zilele ce ne omorau...
Și eu, și tu am avut momente dure și urâte, dar totul se sfârșește când o altă etapă din viața noastră reîncepe. Știu, e greu să crezi, căci viața te-a lovit, iar tie ți-au rămas semne vizibile. Hai să uităm, să ne luăm adio de la acel trecut, deloc plăcut. Pătrunde dincolo de ochii mei și îndrăznește să crezi. Hai să lăsăm totul să apună. Să nu ne pese, să plecăm fără să ne gândim la ce va fi mâine sau dacă va mai fi o zi de mâine. Să îndrăznim să furăm câteva clipe de fericire acestei vieți, să-i mai luăm și zămbete, să-i arătăm că tot trecutul ne-a făcut mai încrezători și mai puternici. Nu putem lăsa lucrurile așa. Am așteptat multă vreme să ne revenim, iar acum să ne lăsăm învinși fără să intrăm în război? Dar,ce luptă ar fi asta? Noi suntem diferiți, iar  trăsăturile ce ne fac unici, ne completează. Ai văzut și tu că nici frunzele pomilor nu stau veșnic verzi, ai văzut că parfumul florilor dispare odată cu ele, că dulceața căpșunilor nu apare în același timp cu ele, că totul moare, dar nu rămâne pustiu. De ce te încăpățânezi și fugi? Noi nu putem zbura, dar putem încerca să ne depășim forțele proprii.


Hai să ne facem curaj și să plecăm într-o excursie a sufletului. Cât să fie de rău? Să nu ne mai chinuim, căci nu facem altceva decât să lucrăm cu noi ca, cu jucăriile ce le aveam când eram mici. Sunt lucruri pe care ar trebui să le schimbăm la noi și nu spun că separat nu am putea face aceste schimbări, dar cred că împreună le vom face mai rapid și mult mai ușor. Să nu-ți fie teamă de ceea ce va urma. Și fluturii încetează să mai zboare, nimic nu e veșnic. Unele lucruri sunt obligatorii să se termine. Hai să uităm și să pășim încet pe iarba dimineții plină de rouă, să fredonăm versurile cântecelor iubite. Și hai să lăsăm totul la voia întâmplării, să nu mai controlăm nimic, să fim pur și simplu doar noi. Hai să uităm totul pentru a da ființă  propriei  povești, și de data asta o poveste cu final fericit.  Chiar dacă vor exista și zile însorite, povestea noastră să fie atât de puternică astfel încât, sa vedem acele zile ca pe cele mai calde și luminoase. Să facem din lacrimi triste zâmbete de neuitat, iar din fețe palide chipuri pline de culoare și căldură. Plimbările nocturne să nu lipsească din poveste, nici luna plină, nici vântul cald ce ne îmbrățișează, nimic din toate astea să nu ne lipsească. Iar, dacă poveștile au prinți și prințese, povestea noastră va fi atipică. Pentru că noi suntem doi oameni obișnuiți și simpli. Pe cât de simpli, pe atât de frumoși. Să ne rupem o clipă de tot ceea ce este real sau pur și simplu hai să facem o realitate a noastră. 
O realitate înțeleasă doar de noi...Apoi, de totul se arde, va rămâne cenușa sentimentului ce ne-a legat și resturi din sufletele noastre. Dar, până acolo mă bazez ca tu să mă prinzi de mână înainte ca flăcările să ma cuprindă. Povești sunt toate. Poveste este ea, el, tu, eu, noi, voi....poveste - întâmplarea de dimineață, poveste - cu prietenii la cafea...e tot,  iar povești se vor mai scrie multe. Povești mai mult sau mai puțin frumoase, cert este că vor mai exista. Dar, hai să rămână a noastră o poveste nescrisă, căci  poveștile scrise nu sunt reale....Hai să uităm și să pictăm sentimente la care alții nici nu visează...

24 iulie 2013

Există

Există lucruri ce ai vrea să le dai uitării. Lucruri minore sau nu,  te caută, te răscolesc și nu-ți oferă răspuns la nedumerirea ta. Și vrei să mergi în viață doar cu zâmbetul pe buze, dar din păcate exact atunci când te aștepți mai puțin, viața ta se întoarce, făcându-te să uiți totul. Așa e viața omului când tristă, când frumoasă. Tu încerci din răsputeri să o înțelegi, dar nu de puține ori eșuezi. Există și minunății...Lumea asta le înglobează pe toate. Există și suflete pierdute ce se regăsesc după ani buni de rătăcire, există inimi pierdute, dar refăcute...există, iar asta contează...există și va exista mereu o parte buna și una rea a lucrurilor.

23 iulie 2013

Totul se stinge, nimic nu e veșnic

Se spune că atunci când te aștepți mai puțin ai parte de cele mai dorite și nedorite lucruri. Și cam așa este! Nu știu dacă să mă întristez sau să mă bucur, dacă să plâng sau să râd...Sunt prinsă undeva în zidurile mărețe ale nesiguranței și știu că de aici cu greu voi reuși să ies. Și, nu din cauza ambiției mele, ci din cauza eșecurilor anterioare. Cred că așa suntem noi,oamenii. Momentele urâte din viață ne schimbă, ne fac mai puțin încrezători în forțele proprii și în noile persoane  ce-și fac apariția în viețile noastre.

Când ne dorim să apară cineva, rămânem doar cu dorința, căci apariția își face loc după lupte seculare. Probabil că sunt lucruri normale, probabil că nu. Vorbind despre momentele mai puțin favorabile, îmi vine acum în minte ziua în care sănătatea mi-a dat bătaie de cap, pur și simplu n-a mai rezistat și a început să-mi dea semne că ceva nu este 
în regulă.  În urmă cu un an și ceva mi-am atins unul dintre obiectivele propuse și totodată am schimbat multe în viața mea atât personală, cât și socială. Acest obiectiv vizează direct sănătatea, care acum mi-e tare șubredă, sau cel puțin așa simt. În urmă cu o săptămână, mi-am dat seama că nu mai are importanță cum îți petreci timpul și cu cine, atâta timp cât o faci într-un mod plăcut, cine și cum devin două chestiuni mai puțin importante. Spun asta, pentru că pentru 15 minute nu știam cine sunt, ce făcusem cu o zi înainte și cu cine îmi petrecusem o mare parte din timp.  Momentul în care doctorii m-au întrebat dacă mă recunosc, iar eu cu un zâmbet speriat am spus „Nu”, azi mă face să gândesc aspecte pe care nu le-aș fi crezut importante. Acea zi în care am făcut plimbări cu Ambulanța, m-a făcut să realizez că așa ciudată și firavă e sănătatea noastră, o dată pentru că fără să simți te lasă baltă, iar a doua oară pentru că te face să tânjești după zilele alea „bune”. Îmi dau seama că așa mult detest Ambulanța din două motive: primul pentru că îmi amintește de ziua în care tatăl meu a decedat, iar cel de-al doilea motiv pentru că mi-a oferit o zi de duminică îngrozitoare, plimbându-mă de la Spitalul Clinic la Județean....Întâmplări și întâmplări...Dar, toate acestea te trezesc și din cele mai frumoase vise, dovedindu-ți că totul se stinge, nimic nu e veșnic...

17 iulie 2013

Cum e viața?

Ieri erai fericit, zâmbeai, valsai, cântai...Azi, azi totul e diferit. În doar câteva minute planurile tale s-au schimbat sau mai bine spus s-au năruit. Totul se schimbă și totul devine o amintire. Totul rămâne trecut, un trecut de care abia îți mai amintești. Abia când te lovești începi să vezi cu adevărat lucrurile. Să apreciezi chiar și cele mei triste momente. Triste sau nu, ele există. Azi nu mă pot obosi scriind despre viață, căci sănătatea mi-e șubredă tare ....iar oboseala mă răpune rapid!

9 iulie 2013

Momente și momente!


Obișnuiești să vizitezi zilnic aceleași locuri, să asculți  muzica de zi cu zi  și să crezi că visele tale vor deveni realitate cândva. Deși, zilnic faci aceleași lucruri mai sunt totuși și momente când ai senzația că faci un pas înainte și cinci înapoi. De cele mai multe ori ai sentimentul că trecutul te cheamă, iar tu te încăpățânezi și vrei să-l învingi, chiar dacă ești conștient că acel trecut frumos sau nu te va urmării continuu. Nimic în viață nu este întâmplător, dar nici toate evenimentele nu sunt propuse; viața este imprevizibilă.


Adori acele dimineți în care nici alarma ceasului nu reușește să te trezească, acele dimineți în care soarele îți bate în geam, dar tu doar îi zâmbești, nu-ți pasă de nimic și de nimeni. Ești fericit când îți savurezi cafeaua, iar în fața ta se află un om ce-ți zâmbește subtil. Există și zile minunate, zile care ai vrea să nu se mai sfârșească, iar culmea ironiei este că acestea se scurg atât de repede că nici nu realizezi. Și vin și zile care te sfâșie fără pic de milă. Dar, ar fi chiar imposibil ca zilele să aibă milă de tine, atâta timp cât tu nu faci acest lucru! Căci, nu de puține ori ne băgăm în chestii ce ne distrug. Când suntem fericiți ne pasă doar de noi, nici când suntem triști nu suntem preocupați de ceea ce petrece în jurul nostru, căci și în acele momente suntem setați pe nefericirea noastră, uitând că în  jurul nostru se află o mulțime de oameni cu  probleme mult mai mari. Dar, viața ne testează pe toți la un moment dat și nu-i pasă dacă suntem pregătiți sau nu. Până la urmă, nu vom fi niciodată pregătiți pe deplin!  Viața noastră este un șir de zile bune și rele!